În fiecare săptămână lucrez ca voluntară să distribui mâncare donată în cadrul unei activități de caritate locală. Tocmai terminasem de descărcat și am intrat înăuntru să completez formularele necesare. Mergând pe culoar am fost martora unei situații. O familie de emigranți vorbind limba spaniolă și angajații acțiunii de caritate care vorbeau doar engleza și gesticulau mult. Era evident că nicicare nu înțelegea ce încercau să spună ceilalți. Apropiindu‑mă, am simțit frustrarea din ambele părți.
Spaniola mea este limitată și, deși înțeleg câte ceva, mă simt jenată să vorbesc, în afară de câteva fraze pe care le‑am memorat. Dar, pe când mă apropiam, am hotărât să fac tot ce puteam să ajut. Le‑am zâmbit și am început cu formulele simple de salut: „Hola!” A fost suficient ca una dintre angajatele carității să respire ușurată și să mă cheme mai aproape: „Ce minunat! Tu vorbești spaniola?” I‑am spus că știu puțin și m‑a rugat să o ajut să comunice cu ceilalți.
Întrebările angajatei carității erau simple: „Câți copii aveți?” „Au nevoie de rechizite școlare?” „Unde locuiți?” Familia respectivă avea o fată de 11 ani și erau în SUA de doar două săptămâni. Am ajutat să explic de ce aveau nevoie. Am bâjbâit cu puțina mea spaniolă. Am folosit timpurile greșite ale verbelor și am făcut multe greșeli, însă recunoștința din ochii mamei nu o voi uita niciodată. Mi‑a spus că le era foarte greu fiindcă nu pot comunica. Era disperată să‑și găsească o slujbă. Nu aveau haine pentru iarnă.
Am putut să vorbesc apoi puțin cu ea și despre dragostea și grija lui Dumnezeu. Mi‑a mulțumit profund cu lacrimi în ochi când i‑am spus că mă voi ruga pentru ea și familia ei.
Acest lucru mic pe care l‑am făcut (deși la început m‑am simțit ciudat) mi‑a luminat ziua că am putut ajuta pe cineva. Pentru că am încercat să mă apropii de ei în limba lor, le‑a atins inimile și a fost o modalitate de a le oferi mângâierea și încurajarea de care aveau nevoie.