Mi‑au plăcut dintotdeauna pisicile și am simțit că am o conexiune cu ele, dar am întâmpinat o provocare cu JJ și Felix. Erau un cadou de la nora mea care le hrănise mama, o pisică fără stăpân, până când aceasta a căzut pradă pericolelor vieții de stradă, lăsând în urmă cei doi pisicuți.
Când JJ și Felix s‑au mutat cu mine, au stat mereu ascunși sub pat. Relația noastră a început cu mine întinsă pe jos și încercând să mă apropii de ei.
La început am fost primită cu teamă, dar după câteva zile în care le‑am tot dat hrană și apă și le‑am curățat litiera, chemându‑i blând pe nume, au învățat să aibă încredere. Până la urmă au început să vină ei la mine seara, când în casă era liniște, și m‑au lăsat să‑i mângâi. A fost o mare răsplată când s‑au frecat de mine torcând. I‑am asigurat din nou și din nou că sunt în siguranță și că mă voi ocupa mereu de ei și se pare că au înțeles mesajul.
Ei mi‑au amintit, într‑un fel, de mine – partea din mine care stă rezervată și se ascunde, întotdeauna puțin timidă și precaută cu străinii, puțin temătoare să mă încred complet în cineva, chiar și în Dumnezeu. Recent am făcut un studiu biblic din cartea Psalmi pe subiectul încrederii. În psalm după psalm, regele David și‑a expus nenumărate probleme, dar mai devreme sau mai târziu a ajuns la soluție: încrederea în Domnul.