Ce înseamnă să ne trăim credința în lumea din ziua de azi? Pentru mine a devenit ceva mult mai personal. Nu înseamnă doar să explic ceea ce cred; înseamnă să ofer viața pe care am trăit‑o până acum ca dovadă a credincioșiei lui Dumnezeu.

De‑a lungul anilor am descoperit ceva prețios. Când vorbesc despre Hristos cu cineva, persoana nu este atât de impresionată de discuțiile mele meticulos pregătite, cât mai degrabă de experiența prin care am trecut.

Din nou și din nou, am descoperit că atunci când vorbesc cu cineva care este rănit, îndurerat, descurajat sau neliniștit în legătură cu viitorul, de obicei Domnul îmi amintește de o situație asemănătoare prin care am trecut și eu. Îmi amintesc că am vorbit cu prietena mea Nona după ce sora ei a avut accidentul de bicicletă în urma căruia a murit de hemoragie craniană. Nona a fost înnebunită. Am trecut și eu printr‑o situație asemănătoare atunci când fratele meu a murit pe neașteptate din cauza unui atac de cord și am fost copleșită de durere. Atunci Dumnezeu mi‑a dat cea mai iubitoare mângâiere și asigurare că fratele meu este în Rai, unde se bucură de prezența lui Iisus și a celor dragi de acolo.

Când am început să‑i povestesc despre ce a făcut Dumnezeu pentru mine când eram așa de îndurerată, ceva s‑a schimbat. Ochii Nonei s‑au înmuiat. Umerii i s‑au relaxat și a început să‑și lase garda jos. Nu mai asculta o idee abstractă; auzea cuvinte despre viața veșnică care îi mângâiau sufletul. Nu după mult timp Nona și‑a dat inima lui Iisus, iar acum este fermă în credința ei creștină.

Sunt recunoscătoare când Domnul lucrează în felul acesta. Atunci nu trebuie să caut povestea „potrivită” fiindcă El pur și simplu îmi aduce aminte de o situație din trecutul meu. El folosește situațiile cele mai dificile să aducă mângâiere și speranță pentru altcineva. Ceea ce se simțea ca o durere personală a devenit un pod pentru un alt suflet.

Apostolul Pavel a scris că Dumnezeu „ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz” (2 Corinteni 1:4). Am văzut acest verset trăit atât de des. Mângâierea pe care El mi‑a dat‑o nu a fost sortită să se încheie la mine; trebuia revărsată și asupra altora.

Oamenii de azi nu sunt impresionați de limbajul religios. Ei sunt flămânzi după autenticitate. Ei întreabă: Ceea ce spui tu mai stă în picioare când viața se destramă? Mă va susține atunci când rugăciunile mele par că nu primesc răspuns?

 Când spunem și altora despre cum ne‑a fost Dumnezeu alături în nopțile noastre întunecate, am răspuns la aceste întrebări fără argument. Experiența noastră de viață a devenit dovada.

Totuși să ne trăim credința nu implică doar ceea ce spunem; ci felul cum trăim. Faptele rămân mai mult timp decât vorbele pe care doar le auzim. Un răspuns blând într‑o conversație tensionată. Să îți ceri scuze imediat. Să menții integritatea deși compromisul ar fi mai ușor. Să refuzi să bârfești atunci când alții o fac. Acestea sunt predici fără amvon.

Am învățat, de asemenea, că și vulnerabiliatea are putere. Când recunoaștem „Și eu mă chinui” sau „Nici eu nu înțeleg ce face Dumnezeu” creăm contextul pentru sinceritate. Arătăm că, credința nu este absența dificultății, ci încrederea în mijlocul ei. Când m‑am împrietenit cu Sari, o mamă singură cu patru copii, am descoperit că împărtășindu‑i din experiențele mele de mamă singură a încurajat‑o să aibă încredere în Dumnezeu și să caute la El soluțiile.

Exemplul nostru personal are o greutate enormă în lumea fracturată de azi. Viețile noastre fie întăresc, fie slăbesc mesajul pe care îl proclamăm. Când dragostea ne guvernează răspunsurile, smerenia ne întărește convingerile și harul ne modelează tonul, oamenii observă.

Să îți trăiești credința în ziua de azi nu necesită să fii dinamic sau vocal. De cele mai multe ori înseamnă să îl lăsăm pe Dumnezeu să folosească poveștile vieților noastre, urcușurile cât și coborâșurile. Înseamnă să ne amintim că oamenii bagă de seamă nu numai ce spunem, dar și cum trăim.

Când ne oferim experiențele ca poduri și alegem acțiuni care îl reflectă pe Hristos, și când avem încredere în Duhul Sfânt să aducă cuvintele potrivite la momentul potrivit, mărturia noastră devine atât personală cât și puternică. Mângâierea pe care Dumnezeu ne‑o dă poate fi o mângâiere pe care o putem da mai departe. Viețile noastre devin mărturii vii.

Și astfel, inima mea se întoarce către o rugăciune pe care cu toții o putem spune:

Dragă Iisus, fie ca viața mea să spună povestea pe care cuvintele mele o proclamă. Când sunt tentat să ofer un sfat rapid, învață‑mă să ofer înțelegere. Când întâlnesc pe cineva în suferință, amintește‑mi de cum m‑ai cărat Tu prin suferința mea. Păzește‑mi acțiunile încât să reflecte caracterul Tău. Să fie răspunsul meu marcat de bunătate, cuvintele mele de blândețe și exemplul meu de integritate. Iar când alții vor vedea ceva bun în mine, să Te vadă pe Tine. În numele lui Iisus, amin.

Dacă viața mea poate aduce măcar un om mai aproape de Hristos, este de ajuns.