Zilele trecute, pe când am vizitat o prietenă în vârstă care trăiește într‑un centru de îngrijire, am avut ocazia să discut puțin și cu administratoarea centrului, dna Sein. Ea mi‑a spus că este din Burma (acum Myanmar/Birmania). I‑am menționat că și eu trăisem vreo 10 ani în Thailanda, prin anii ʼ90, și că am vizitat de câteva ori centrul de refugiați Karen din junglă, la granița thailandeză.

Spre surprinderea mea, a exclamat: „Eu am fost refugiată în Karen! Nu cumva erai cu oamenii aceia care ne aduceau daruri și cântau cântece cu noi?” Când i‑am confirmat că așa era, m‑a îmbrățișat strâns și i‑au dat lacrimile.

Și‑a amintit cum ea și familia ei au fugit pe jos prin junglă, doar cu ce puteau duce, ca să scape de forțele birmaneze. Mi‑a spus că vizita noastră a însemnat foarte mult pentru ei. Și‑a amintit clar cum au stat la rând să‑și aleagă câte o haină din ceea ce adusesem. Noi nu am putut ajunge la ei decât cu bărcile și de aceea fusesem limitați în ceea ce le‑am putut aduce. În ciuda eforturilor noastre care au părut doar niște picături de apă în oceanul de nevoi, auzind aprecierile ei m‑a mișcat profund.

Sein mi‑a povestit că, după un timp, familia ei a primit permise de rezidență și s‑au mutat în Bangkok, de unde apoi au obținut viza pentru SUA. După mulți ani, ea a absolvit facultatea, s‑a căsătorit cu un alt refugiat Karen și împreună au un fiu. Ei sunt foarte fericiți și recunoscători să fie aici, deși le‑a rămas în amintire cum au fugit din țara natală.

Mi‑a povestit de frica ei să nu rămână fără încălțăminte, căci în adolescență, în tabăra de refugiați, a umblat desculță. Mi‑a explicat că statura ei micuță și constituția ei firavă se datorează malnutriției pe care au îndurat‑o. Eu i‑am povestit că noi le adunam provizii și le dădeam unui pastor care venea regulat la Bangkok să le ia. Uimită, mi‑a spus că acel pastor era un prieten de‑al lor de familie, iar fiica lui era cea mai bună prietenă a ei.

Mai târziu, mi‑a spus că ea și familia ei consideră întâlnirea noastră după mai bine de 30 de ani un miracol orchestrat de Dumnezeu. Acum, când îmi vizitez prietena vârstnică, Sein mă așteaptă în poartă. Văzând‑o, îmi reamintește că fiecare faptă de bunătate, indiferent cât de mică, contează. Chiar dacă pare o picătură într‑un ocean de nevoi, contează pentru cineva.

„Aruncă‑ți pâinea pe ape și după multă vreme o vei găsi iarăși” – Eclesiastul 11:1