Fiindcă m‑am născut în perioada dinaintea internetului, mă uit acum la cei care „tastează” frenetic mesaje și mă întreb oare cum ar fi supraviețuit pe vremea când „tastarea” implica o mașină de scris de vreo 15 kg, lichid corector sau radieră, un drum la poștă, stat la coadă pentru timbru, așteptat vreo săptămână – două ca scrisoarea să ajungă la destinație, iar apoi încă una-două săptămâni ca să primești răspuns.

De ce sunt toți așa de grăbiți? Odată, când eram în India, șoferul unui auto-ricșa în care mă urcasem negocia o afacere pe mobil în timp ce naviga traficul orașului. Să fi fost el destul de în vârstă încât să‑și amintescă de vremea când a suna din oraș implica să cauți o cabină telefonică, să ai monedele potrivite și să adaugi mereu monede dacă conversația era mai lungă de trei minute?

Ce vreau să știu eu este unde se duce tot acest timp pe care‑l economisim dacă nu mai trebuie să facem celelalte lucruri? N‑ar trebui să înotăm în timp liber, mulțumită acestor minuni moderne de economisire a timpului?

Sau este o simplă chestiune de proastă administrare a timpului? Sfaturile bune sunt din abundență: Prioritizează. Deleagă. Fă ce este mai greu la început. Eliberează‑ți viața de inutilități. Învață să spui „nu”.

Dar uneori este mai mult de atât. Uneori nu ține de ceea ce facem, ci de ceea ce devenim. După cum spunea Rabindranath Tagore: „Cel ce este prea ocupat făcând bine nu mai găsește timp să fie bine”.

Cum să încetinim puțin ca să ne bucurăm mai mult de viață, dar în același timp să facem tot ceea ce trebuie cu adevărat făcut?

Zilele trecute eram pe punctul să ies din casă să mă întâlnesc cu cineva când nepoțica m‑a luat de mână și m‑a întrebat entuziasmată: „Pot să‑ți arăt pașii noi pe care i‑am învățat la dansuri?”

Înainte să pot spune „Scuze, dar sunt ocupat. Arată‑mi altă dată” mintea mea a dat cu cinci ani mai târziu și am auzit‑o spunându‑mi „Scuze, bunule! Sunt prea ocupată cu adolescența”.

„Sigur”, i‑am răspuns. „Arată‑mi mișcările tale”.

Cinci minute de dans viguros și aplauze furtunoase, iar apoi am plecat la întâlnirea mea mai puțin stresat și mai optimist.

Mi‑am găsit răspunsul la întrebare. Dacă ne facem timp să ne oprim și să mirosim florile, parfumul lor va rămâne cu noi întreaga zi să ne amintească faptul că viața este mai mult decât graba de la o treabă la alta.