M‑am tot gândit în ultima vreme despre acest progres personal și am ascultat expuneri motivaționale despre importanța progresului spiritual și al dezvoltării caracterului. Sunt foarte recunoscător pentru mila și harul Domnului, care nu m‑au lăsat niciodată, fiindcă am căzut de multe ori sub standardul expus pentru noi în Biblie. Gândindu‑mă la aspectele în care mai trebuie să progresez, mi‑am amintit de una dintre cele mai provocatoare experiențe pe care am avut‑o ca adult. S‑a întâmplat cam așa:

Aveam 35 de ani și făcusem muncă voluntară toată viața mea, mai întâi cu părinții apoi cu propria mea familie. Învățasem și mă străduisem să fac ceea ce se aștepta de la mine, atât în comportament și exemplu cât și în muncă și misiune. Ani de zile am lucrat cu adolescenți în calitate de consilier și lider de tineret și mulți au comentat că sunt talentat în aceste aspecte. Dar toate s‑au schimbat atunci când proprii mei copii au devenit adolescenți.

Tot cam în acea perioadă câțiva dintre colegii mei s‑au mutat și a fost o perioadă mai dificilă de adaptare pentru mine. Încercam să țin pasul cu toată munca care înainte era împărțită între mai mulți. Trei dintre copiii mei au ajuns adolescenți și se confruntau cu provocările acelei perioade. Eram de multe ori supărat pe ei. Comparativ cu felul bun și răbdător cum eram înainte în munca mea cu adolescenții, acasă eram frustrat și îmi ieșeam repede din fire. După o zi de activități cu cei săraci, sau vizitând suporterii misiunii noastre, sau predând studii biblie, ajungeam acasă și cel mai mărunt lucru mă supăra, nu doar cu adolescenții mei, dar și cu copiii mai mici și cu soția mea.

Într‑o zi, pe când eram copleșit, m‑am rugat și i‑am cerut lui Dumnezeu să mă ajute. Am simțit cum Dumnezeu vorbea inimii mele în legătură cu comportamentul meu. M‑am rușinat, fiindcă trebuia să fiu un slujitor al lui Hristos, dar părea doar de fațadă, fiindcă mă purtam într‑un fel cu cei cu care lucram și altfel cu cei de acasă. Am simțit că Dumnezeu mă avertiza că, copiii mei mă vor privi ca ipocrit dacă voi continua în felul acesta, și că responsabilitatea mea majoră era să fiu un exemplu al dragostei lui Iisus pentru familia mea. Am fost devastat de această realizare.

Nu spun că am putut face imediat toate schimbările necesare, dar am încercat să nu mai privesc anumite aspecte ale vieții mele ca „muncă” iar altele ca „viața personală”. Mi‑am dat seama că trebuie să arăt tot timpul consistență în cuvintele și în faptele mele. Mi‑a luat mult efort, rugăciune și conștientizarea realității, dar încet-încet am început să fac mici pași de progres. A fost o lecție de smerenie pentru mine, când mi‑am dat seama ce mult trebuia să mă schimb și în cât de multe aspecte am eșuat, deși eu credeam că mă descurc bine.

Acum, 15 ani mai târziu, tot nu pot să spun că am reușit. Acum copiii mei cei mici sunt adolescenți și sunt încă testat în unele aspecte. Însă, cu harul lui Dumnezeu, sunt hotărât să continui să progresez și caut să stau aproape de Hristos și să umblu smerit.