Nu pot să mă abțin să nu râd când aud pe cineva spunând: „Singurul instrument muzical la care cânt este trianglu”! De obicei oamenii o spun mai în glumă, ca să arate cât de puțin se pricep la muzică, însă în realitate poate fi destul de dificil de cântat la trianglu. Bineînțeles că nu este un talent cu care să te lauzi și este cu siguranță mai puțin folosit în muzică decât celelalte instrumente, însă are niște tonuri mai diferite și este de obicei folosit în momente importante legate de păstrarea ritmului.
Am descoperit lucrul acesta într‑un mod amuzant atunci când piesa noastră a necesitat un trianglu în câteva momente potrivite. Deoarece toți muzicanții erau ocupați să cânte la intrumentele lor, am ales ajutorul fratelui cuiva să lovească micul trianglu la momentul potrivit. Neconsiderând trianglul un instrument „real”, n‑am crezut că ceva ar putea merge prost – de fapt, nici nu ne‑a trecut prin minte.
Am exersat în mare parte fără trianglu fiindcă persoana respectivă era ocupată și fiindcă nu consideram partea lui considerabilă. Apoi, cu câteva zile înainte de concert, l‑am chemat să exersăm de una-două ori. Atunci ne‑am dat seama ce greșeală mare am făcut.
Deși era dispus și cu intenții bune, acest băiat nu prea avea ureche muzicală și indiferent de câte ori i‑am explicat și i‑am desenat diagrame cu ce trebuia să facă, nu reușea să‑și amintească sau să urmeze instrucțiunile noastre. El părea să aplice mereu scriptura care spune „Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta” (Eclesiastul 9:10). Dar, din nefericire, deoarece versetul nu include și „să faci cu acuratețe” el a considerat sincronizarea doar o sugestie și zdrăngănea entuziasmat din micul trianglu metalic oricând simțea el să o facă.
După multe începuturi și opriri, am luat o pauză. Sincer, eram cu toții șocați de această întorsătură. Și deși doream să credem că noi vom fi stelele spectacolului, am început să ne dăm seama că acest mic instrument de percuție ar putea să umbrească (negativ) toate celelalte instrumente. În loc să fie un plus amuzant, trianglul a devenit un punct major și a devenit vital să avem acele mici „ding”-uri la momentele potrivite.
Am revenit la repetiții cu aceastră înțelegere în centrul atenției noastre. Însă cel care cânta la trianglu încă nu își înțelegea rolul. Indiferent cum îi explica dirijorul, ceilalți muzicanți și sora lui, care era rolul lui, el rămânea voios, dar paralel. Între refuzul de a accepta care era partea lui și eforturile noastre de a menține tempo-ul, nu îmi mai amintesc nimic din restul repetiției.
Ce îmi amintesc perfect sunt acele prime încercări ale noastre și lecția clară pe care am învățat‑o: Trianglul, deși este mic, simplu și neimpresionant, era important. Toată bătaia de cap a pornit de la faptul că noi am presupus că nu este. Am crezut că dacă nu avea o parte prea lungă și glorioasă de interpretat atunci nu prea avea valoare.
Este o greșeală să gândești că măreția sau dexteritatea necesară egalează importanța. Întotdeauna îndatoririle, oamenii și lucrurile mărunte țin lumea în mișcare. Trianglul nu este un instrument greu de cântat. Nu este nici foarte impresionant. De fapt, nici nu are părți prea complicate de interpretat și nu este foarte utilizat. Dar este important.
Deci, lucrurile mărunte contează, fie că acel lucru mic este un trianglu, sau cel care cântă la trianglu, un om de serviciu vesel sau un prieten casier, o educatoare amabilă sau un muncitor în construcții, sau oricine cu un rol nevăzut care nu ajunge subiect de știri, dar este pe veci apreciat de Dumnezeul iubitor care vede tot. Acei oameni, acele munci, acele părți și roluri sunt importante pentru El! Și ar trebui să fie importante și pentru noi.