Eram în partea din spate a unei săli de conferință, în timp ce în față avea loc o întâlnire de rămas bun. O firmă își lua la revedere de la unul dintre membrii echipei. Când managerul ceru celor prezenți să spună câteva cuvinte frumoase pentru cea care pleca, nimeni (în afară de persoana care lucrase direct cu ea) nu a avut ce spune. Unii s‑au ridicat și au încercat ceva timid de genul „Ea a fost întotdeauna drăguță” sau „Chiar dacă nu am vorbit niciodată, munca ei se pare că a fost foarte coerentă”.

Am plecat de acolo cu un sentiment de tristețe. Doamna aceea lucrase cu acei oameni ani de zile și totuși, doar o singură persoană a cunoscut‑o cu adevărat. Probabilitatea ca echipa să‑i simtă lipsa în orice fel unic și de neînlocuit era foarte mică.

Treaba asta m‑a speriat. M‑am gândit și la felul cum interacționez eu cu cei cu are lucrez și m‑am întrebat: Oare așa va fi și cu mine? Sau își vor aminti de mine, nu doar ca o persoană care a fost acolo, ci ca Amy, cine sunt eu, ce gândesc eu și cum i‑am făcut să se simtă? Munca mea include în mare parte interacțiunea cu alții – să îi învăț, să îi consiliez, să organizez, să plănuiesc și să exersez. Mă întrebam dacă făceam un efort suficient ca să îmbunătățesc viețile altora. Cum își vor aminti de mine?

Această mini-criză m‑a făcut să încep să îi observ pe cei cu care lucrez. Pe care colegi îi cunoșteam cu adevărat? Și am început să observ ceva interesant. Cei despre care știam cele mai multe erau cei care, la rândul lor, îi știau pe ceilalți. Ei vorbeau cu toți la evenimentele sociale, se asigurau că i‑au salutat pe toți, chiar și pe cei „mai puțin importanți” colegi, și arătau interes pentru proiectele altora. Pe scurt, cei care îi vedeau pe alții erau văzuți și ei. Cei care se focusau în afara lor, îi inspirau în mod firesc și pe alții să se focuseze înapoi spre ei. Cei mai influenți erau influenți pentru că le păsa de alții și, în schimb, oamenilor le păsa de ei.

Să creezi și să ai impact asupra unei comunități se rezumă, în principiu, după cum mi se pare mie, la dragoste. Să iubești îndeajuns de mult umanitatea încât să investești în fiecare persoană. Să pui preț pe conexiunea dintre oameni și să o întreții.

După cum spunea Pavel în Romani 14:7, că niciunul dintre noi nu trăiește (sau moare) doar pentru sine. Iar Iisus a spus că cea mai mare dragoste se regăsește când cineva își dă viața (sau importanța de sine, individualitatea, sau independența) pentru alții (Ioan 15:13). În veacul acesta, când atât de mulți suferă de izolare și de singurătate, să te conectezi cu cei din jurul tău și să îi iubești este o datorie esențială a creștinului. Este un țel care, cred eu, îl face pe Iisus mândru.