„Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).

Eu sunt muncitoare și cam perfecționistă și m‑am chinuit dintotdeauna să găsesc un echilibru între muncă și odihnă. Dar am învățat că timpul pe care‑l acord îngrijirii personale nu este un lux, ci o necesitate.

Zâmbesc și acum când mă gândesc la cum am avut grijă de primul copil. În fiecare seară îi călcam hainele pentru a doua zi, îi dădeam cu cremă pantofiorii de piele și mă asiguram că locul lui de joacă și casa erau curate lună. Mă mândream cu casa mea aproape „perfectă” iar copilul meu arăta super bine.

Când a venit al doilea copil, nu le‑am mai făcut chiar pe toate, însă mai călcam hainele tot a doua zi și curățam pantofii, dar nu chiar așa de des.

Cu al treilea copil încă încercam să țin lucrurile în ordine, iar copiii erau curați și îngrijiți, dar perfecțiunea s‑a dus. Nu mai trebuie să spun ce s‑a întâmplat când a venit au patrulea, al cincilea și al șaselea copil.

Și când am crezut că am terminat cu copiii, viața mi‑a adus o altă provocare – să am grijă de nepotul meu.

M‑am străduit să reînvii zilele perfecțiunii. Însă nepotul meu era o provocare mai mare decât oricare dintre copiii mei. Pe atunci nu știam, dar am aflat mai târziu că hiperactivitatea lui și plânsetele frecvente se datorau autismului, cu care a fost diagnosticat oficial când avea trei ani.

Mi‑a luat ceva timp să procesez vestea abilităților lui diferite, difabilitate cum o numesc eu. Dar după ce am învățat mai multe despre autism și importanța intervenției precoce, tendința mea spre perfecțiune a intrat din nou. Eram hotărâtă să fac tot ce puteam pentru el și să urmez fiecare instrucțiune de la profesorii și terapeuții lui.

Am citit toate cărțile, blogurile și articolele pe care le‑am putut găsi și am participat la orice activitate socială am putut.

După un timp a devenit evident că nu puteam ține pasul, fizic și emoțional, cu toate cerințele îngrijirii unui copil cu autism. Eram întinsă la maxim.

Am fost norocoasă că m‑am întâlnit cu o doamnă uimitoare, consilier parental, care mi‑a devenit mai târziu prietenă. Avea și ea o fetiță cu autism și și‑a dat seama de problema mea. Sfatul ei? Pe scurt: „Permite‑ți niște timp liber!”

Știam că are dreptate, însă situația mea nu îmi permitea așa ceva. Eram strâmtorată cu banii și nu aveam pe nimeni să mă ajute sau să‑mi dea un timp liber din când în când. Totuși, știam că aveam nevoie – chiar atunci!

Mi‑am dat seama că aveam nevoie de o schimbare de mentalitate. Dorința mea de a face totul perfect a făcut să mă suprasolicit, ceea ce era nesustenabil. Rugându‑mă și gândindu‑mă la situația mea am ajuns să accept faptul că dacă sar peste vreo activitate sau fac ceva mai simplu, cum ar fi să stau în curtea din spate cu o ceașcă de ceai în timp ce nepotul meu aleargă după fluturi sau adună insecte, nu‑i va face rău, ci ne va face bine amândurora.

Unul dintre lucrurile cheie care m‑a ajutat să‑mi găsesc echilibrul în muncă a fost să învăț să cer ajutorul și să îl accept atunci când mi se oferă. Dintotdeauna m‑am simțit prost să le cer altora să mă ajute și de obicei refuzam ofertele care mi‑ar fi permis să iau o pauză. Mi‑a luat ceva timp să înțeleg că oamenii chiar vor să mă ajute, iar faptul că accept ajutorul lor ne întărește relația.

Eu nu doream să‑i împovărez pe alții, dar mi‑am dat seama că era și ceva legat de încrederea în alții. Dintotdeauna simțeam că puteam face lucrurile mai bine. Este adevărat că alții ar face lucrurile diferit de mine, dar dacă eram prea protectivă mă privam de mult-necesara odihnă.

Odată ce am acceptat că îngrijirea personală nu este doar „ceva plăcut dacă este timp”, ci o necesitate reală care trebuie pusă în program, atunci am început să mă simt mai bine. Provocările erau încă acolo, dar le puteam face față mai bine și am încept să le iau pas cu pas.

Prin încercări și eșecuri am descoperit modalități mărunte dar eficiente prin care să am mai bine grijă de mine fără să‑mi neglijez responsabilitățile. Îngrijirea personală nu trebuie să ia mult timp sau să fie costisitoare. O plimbare, scris în jurnal, citit o carte, rugăciune și meditație, sau o cafea cu un prieten sunt pauze scurte, dar care mă ajută să mă împrospătez.

Pentru cei care se chinuie și se simt copleșiți, vă amintesc că indiferent de circumstanțele voastre, să aveți grijă de voi nu este egoist – este o necesitate. Nu poți turna dintr‑o cană goală. Dacă pui prioritate pe odihnă, vei fi mai puternic și mai fericit pentru cei care au nevoie de tine.