Henri Nouwen a scris: „Când ne întrebăm sincer care persoane din viața noastră înseamnă cel mai mult pentru noi, de cele mai multe ori aflăm că sunt cei care, în loc să dea sfaturi, soluții sau cure, au ales să împartă durerea noastră și să ne atingă rănile cu o mână caldă și tandră. Prietenul care poate sta în liniște alături de noi în momentele noastre de disperare sau confuzie, care acceptă să nu știe, să nu rezolve, să nu vindece și să se confrunte alături de noi cu realitatea neputinței noastre, acela este un prieten căruia îi pasă”.

Am fost confuză la început când am citit acest citat. Am crezut că prietenia adevărată era mai mult de atât, cu siguranță că implica mai multă acțiune! După ce am fost implicată ani la rând în muncă umanitară, reacția mea firească era să intervin în mod practic ori de câte ori observam o situație de nevoie. Am învățat nenumărați voluntari, am ținut seminarii și am trimis scrisori și în toate am susținut valoarea dăruirii și a faptelor. Dragostea în acțiune!

Mi‑a luat ceva timp până să înțeleg sensul vorbelor lui Henri Nouwen. Îmi amintesc de prima mea călătorie în Mostar‑ul devastat de război. Știam doar câteva cuvinte în limba locală și doar am însoțit niște voluntari veterani în distribuirea de alimente. Am intrat în multe case îndurerate. Am fost șocată, deoarece era pentru prima oară când vizitam un loc distrus de război. Un prieten a fost amabil să‑mi traducă ce se discuta.

Eram pe punctul să izbucnesc în plâns când o bătrânică, a cărui picioare au fost rănite de șrapnel, mi‑a luat mâinile și a început să‑mi spună necazurile ei. A vorbit și a tot vorbit. Eu doar am ascultat. N‑am înțeles ce a spus fiindcă cel care îmi tradusese anterior era ocupat în altă parte. La sfârșit, mi‑a mulțumit din suflet, ne‑am îmbrățișat și am plâns amândouă.

A fost o experiență de neuitat și nu singura de acest gen.

Unii dintre tinerii pe care‑i antrenez se confruntă și ei cu aceeași situație ca și mine la prima vizită la Mostar. Nu cunosc limba, se simt neputincioși și inconfortabil, iar eu le spun: „Nu‑ți face griji, doar să fii acolo. Ține persoana de mână, privește‑o cu dragoste și compasiune și ascultă. Ascultă și plânge alături de ei”.

Acum eu pot să vorbesc limba locală și să ajut în diferite feluri. Însă totul a început cu acea modalitate simplă, care este și azi eficientă. Chiar săptămâna trecută, când soția unui prieten drag a murit pe neașteptate într‑un accident de mașină, i‑am spus: „N‑am cuvinte, plâng alături de tine. Vino. Casa mea este și casa ta”.