„S‑a născut. Bebelușul s‑a născut!”

Ce bucurie am simțit! Nașterea a decurs bine și fără complicații. Eram în drum spre casă, să ne bucurăm de viață. Zâmbeam către soția mea, iar ea îmi zâmbea înapoi. Raiul se coborâse peste noi.

Asta a fost ziua.

Apoi, pe când eram într‑o călătorie, am primit un telefon. Fiul nostru avea trei ani, iar eu nu eram pregătit pentru așa o veste.

„Trebuie să vii imediat acasă. Fiul nostru este bolnav”.

„Ce este? De ce trebuie să mă întorc? Doctorul n‑are nici un tratament?”

„Nu înțelegi”, mi‑a răspuns soția la capătul puterilor ei. „Are leucemie”.

Asta a fost noaptea.

Luni de zile în spital. Luni de zile de doctori, ace, medicamente și stres. Asistente binevoitoare și mai puțin binevoitoare. Mâncat pe fugă. Rugăciuni și îngrijorări, prieteni și bunătate. Apoi doctorul ne‑a spus, în sfârșit, acele cuvinte minunate: „Este vindecat. Leucemia s‑a dus”.

Am zâmbit către soția mea, iar ea mi‑a zâmbit înapoi. Raiul s‑a coborât din nou.

Aceasta a fost ziua.

Fiul nostru avea șapte ani când ne‑am mutat în Botswana, un tărâm îndepărtat cu oportunități de aur pentru munca noastră misionară. Cât de bucuroși am fost să plecăm din Europa și să lăsăm leucemia în urmă, să‑i dăm fiului nostru un început nou. Urma să fie minunat. De asta eram siguri…

Dar de ce era el așa de palid, din nou? De ce era așa de obosit, foarte obosit?

Apoi am știut. Doctorul a confirmat. Leucemia s‑a întors.

Asta era noaptea.

Cum sunt spitalele din Africa? Par înfricoșătoare. Confuze, întunecate, călduroase și murdare. Gângănii? Da, multe, până și în camera de examinare. Însă mâinile erau binevoitoare și prietenoase, precum și Dumnezeu.

Apoi, după șase luni, doctorul ne‑a zâmbit și am auzit din nou acele cuvinte minunate: „Este vindecat. Leucemia s‑a dus”.

I‑am zâmbit soției mele și ea mi‑a zâmbit înapoi.

Asta a fost ziua.

Fiul nostru crescuse. Avea deja 10 ani. Oare uitase de leucemie? Bineînțeles că nu și nici noi. De aceea am știut imediat când am văzut semnele.

„O, nu, Dumnezeule… nu din nou!” Cum să‑i spui fiului tău că leucemia i‑a revenit pentru a treia oară?

Am oftat, ne‑am rugat și am plâns. „Dumnezeule, nu ne vom îndoi. Tu ești iubitor și bun. Noi avem încredere în Tine”. Dar nu am zâmbit.

Asta a fost noaptea.

Probabil că de acum poți ghici povestea. Da, am revenit la luptă. Ajunsesem să memorăm toate denumirile dificile ale medicamentelor. Știam când va vomita. Am învățat să fim severi cu doctorii care intrau în camera de examinare fără să se spele pe mâini. Am iubit majoritatea asistentelor și le‑am displăcut pe unele. Ne‑am făcut prieteni și ne‑am rugat.

Apoi, doctorii au spus că doar un transplant de măduvă l‑ar putea vindeca. De unde să obținem o compatibilitate? Imposibil?

Nu chiar. Dumnezeu știa. Ne-a îndreptat atenția către fiul nostru mai mic. El era compatibil.

I‑am zâmbit soției și ea mi‑a zâmbit înapoi.

Aceasta a fost ziua.

Iar următoarea noapte?

În cazul acesta nu a mai venit. Transplantul de măduvă a fost un succes. Am dansat și ne‑am bucurat, nu numai că fiul nostru a fost vindecat, dar și fiindcă Dumnezeu este bun. El este întotdeauna bun. Atât ziua, cât și noaptea. Poate chiar mai mult în întuneric.

De atunci am mai avut multe alte nopți în viață. Dar toate s‑au sfârșit. După noapte a venit întotdeauna ziua. Unele nopți au fost mai lungi decât altele, dar la fel a fost și cu zilele. Ciclul este mereu acolo.

Zi și noapte, Dumnezeu le‑a făcut pe amândouă de la început. El a creat lumea în șase zile, iar în a șaptea s‑a odihnit. (Vezi Geneza 1-2:4.)

Dar curând acest ciclu se va opri. Curând ne vom odihni cu El. Curând ne vom alătura Lui în Rai, acolo unde trupurile noastre pământești vor face loc trupurilor cerești. Atunci zilele și nopțile noastre se vor sfârși. Vom fi pentru totdeauna cu Domnul acolo unde nu este durere, nici lacrimi (Apocalipsa 21:4).

În curând, în ziua a șaptea…