Îmi amintesc, când eram mică, cum priveam peste câmpul din spatele casei la ceea ce părea copacul perfect. Nu‑mi puteam reține entuziasmul când am alergat să‑l inspectez de aproape. Dar când m‑am apropiat să culeg câteva frunze perfecte din copacul perfect, am avut o mare dezamăgire. La o observare mai îndeaproape, fiecare frunză avea câte un defect – o zgârietură, o pată maro, o mușcătură de insectă. Nu era vreuna pe care să o pot lua acasă și să o agăț în camera mea ca simbol al perfecțiunii.
Lucrurile par perfecte din depărtare, dar dacă privești de aproape, vezi imperfecțiunile. Noi ne uităm la străini care trec în mașinile lor noi și lucioase și ne imaginăm că au vieți perfecte, fără să realizăm că poate au probleme mai mari decât noi. Ne uităm la televizor și la filme și vedem perfecțiunea, iluzii care se pierd odată cu sfârșitul filmului. Un piesaj din natură pare perfect de departe, dar de aproape vedem noroiul și gunoiul. Lumea pare mai bună fără binoclu sau microscop.
Noi căutăm perfecțiunea – oameni perfecți, situații perfecte, relații perfecte, fericire perfectă – dar fiindcă niciunul dintre noi nu suntem perfecți, ajungem descurajați sau deziluzionați. Însă Dumnezeu nu caută perfecțiune – cel puțin nu caută ideea noastră de perfecțiune. Sigur că am putea să facem cu toții lucrurile mai bine, dar ceea ce de obicei percepem ca defecte și cusururi sunt, de fapt, lucrarea Lui și fac parte din felul unic în care suntem, care pot fi binecuvântări deghizate. Și oare sunt toate problemele rele? Sau sunt modalitatea prin care Dumnezeu ne ghidează către lucruri mai bune?
Dumnezeu nu se așteaptă de la noi să fim perfecți. Tot ce cere este să încercăm cât putem de bine să îl iubim pe El și să îi iubim pe ceilalți.1 Când facem asta ne putem simți siguri de dragostea Lui, ceea ce ne schimbă complet punctul de vedere. Ne simțim mai bine cu noi înșine, ceea ce ne ajută să vedem și binele din alții și să facem ce putem mai bine în situațiile în care ne aflăm.
- Matei 22:37-39↑