Maria Montessori s‑a născut în Italia în 1870. Ca tânără a arătat că are o minte curioasă și a deschis calea educației moderne. Pe când studia medicina s‑a profilat pe pediatrie și psihiatrie și a început să conceapă materiale educative pentru copii cu nevoi speciale, dintre care mulți au reușit mai târziu să treacă examenele din școlile publice.

În 1906 Maria a început să lucreze în Casa dei Bambini, o școală pentru părinți muncitori într‑o zonă industrială din Roma. Aici și‑a dezvoltat teoria că învățarea începe de la naștere și că între 0 și 6 ani se pun bazele învățării viitoare.

Când am început și eu să predau, în 1973, am început în școlile Montessori. Am folosit tehnici adaptate asupra individului, în care copiii puteau lua și alege activități folosindu‑și libertatea de alegere și auto-disciplinarea. Cei mici iubeau secțiunea „viața practică” din sala de clasă, unde învățau să împăturească, să toarne, să îndoaie, să încheie, să măture și să curețe – folosind instrumente potrivite mânuțelor lor.

Mai apoi am predat în școli cu filozofie mai clasică de predare dar am descoperit că principiile călăuzitoare ale metodei Montessori pot fi adaptate oricărei situații de învățare – în sala de clasă cât și acasă. Iată două principii care au fost stâlpi de susținere pentru practica mea de predare de‑a lungul anilor.

Maria Montessori credea că rolul profesorului era să faciliteze, să călăuzească copiii să descopere și să exploreze. Ca profesor poți exagera cu explicațiile, dar când m‑am reținut și nu am ajutat decât când a fost nevoie, atunci elevii au putut să‑și urmeze proprii pași în descoperirea lucrurilor ca să ajungă independenți în învățare. Dacă îi lași pe copii să fie autonomi în explorare și învățare – cu supraveghere – îi ajută să‑și dezvolte abilități neprețuite pentru viață.

Când copiii încă învățau, Montessori nu spunea că fac ceva greșit, ci că învață să facă bine. Pentru ea educația se extindea în afara subiectelor școlare, în sfera autocontrolului, respectului de sine și față de alții, al autonomiei, curiozității și creativității.

Cele mai satisfăcătoare momente pentru mine, ca profesoară, au fost cele când elevii își depășeau blocajele mentale și transformau subiectele pe care le detestau în subiecte pe care le îndrăgeau, când vedeam învățăcei fericiți și independenți cărora le plăcea să cerceteze, să experimenteze și nu se lăsau intimidați de provocările noi. Atunci simțeam că le‑am dat instrumentele pentru viață și poate că am contribuit, într‑un fel, să fac lumea un loc mai bun.