Când ieși din Cape Town către munții Du Toitskloof, treci printr‑un tunel tăiat în munte. Acest tunel face drumul în această direcție mai scurt și mai sigur decât vechiul drum care unduiește peste munte. Mergeam pe drumul cu tunelul de obicei când mergeam în vacanță.
De când mă știu mă jucam cu frații mei un joc: cine vedea primul lumina de la capătul tunelului striga „Văd lumina!”. Recent am trecut pe acolo cu mama și i‑am amintit de jocul nostru. Bineînțeles că și‑a amintit și am râs împreună amintindu‑ne cu câtă seriozitate jucam jocul. Apoi m‑am întrebat cine inventase jocul iar mama a spus că ea. „Erați cu toții emoționați prima oară când am trecut prin tunel și de aceea v‑am spus să priviți înainte și să jucați jocul. Când v‑ați concentrat înainte nu v‑a mai fost frică de întuneric, iar tunelul a devenit partea voastră preferată din călătorie.”
Nu cred că‑mi amintesc frica care a motivat inventarea jocului. Îmi amintesc doar cât ne distram în tunel, așteptând lumina. Când mama mi‑a spus cum a început jocul am observat o analogie.
Când ești în locurile cele mai întunecate, mai sufocante și mai inconfortabile, pare prostesc să spui ceva de genul „Întotdeauna este o lumină la capătul tunelului”. Dar este adevărat. Te poți lăsa copleșit de frică și de îngrijorare când te concentrezi asupra situației dificile din prezent și pierzi partea de după. Dar și asta pare prostesc atunci când știi sigur că urmează lumina și avem promisiuni pe care să ne bazăm – atunci vom aștepta după Dumnezeul nostru și El ne va salva!1
Eu cred că dacă mă concentrez asupra luminii am puterea să redenumesc momentele de îngrijorare drept momente de speranță. Știind că tunelul întunecat are un scop mă face să aștept cu anticipație lumina minunată de la sfârșit.
- Vezi Isaia 25:9.↑