Zilele trecute niște prieteni m-au luat într-o excursie la munte, ceea ce eu credeam că va fi o ascensiune scurtă. Am parcat mașina și am privit către vârful muntelui. Ne-am scos echipamentul de cățărat, ne-am pus bocancii și am luat în rucsaci tot ce aveam nevoie.
Nu pare prea departe sau prea dificil. Bine! am gândit eu.
Iarna trecută m-am lovit la genunchi și acum mă simțeam puțin ieșită din formă. În orice caz, speram la ceva simplu.
Am început să mergem în sus, dar nu după mult timp au început să mă doară picioarele și respiram anevoios, însă încă speram că va fi o excursie scurtă. Cărarea devenea din ce în ce mai pietroasă și mai expusă vântului. Eram încă înconjurați de copaci înalți care ne blocau vederea. Am presupus că am făcut ceva progres ținând cont de timpul care a trecut, dar deabia după ce am ieșit din pădure și ne-am oprit într-un loc de unde se vedea priveliștea minunată, am putut vedea cu adevărat progresul pe care l-am făcut și cât mai aveam de mers până în vârf.
Acele câteva minute petrecute admirând priveliștea lacului de la picioarele noastre, făcând o poză și luând o gură de apă, ne-au încurajat și ne-au dat sentimentul că mergem în direcția cea bună și că progresăm, chiar dacă vârful era încă destul de departe.
Apoi cărarea s-a transformat într-un adevărat urcuș și am început să mă panichez puțin. Norii se adunaseră pe cer și au început să cadă câțiva stropi de ploaie, din care cauză pietrele au devenit alunecoase. Ne-am întâlnit și cu alții în drum, unii cățărători cu experiență, alții care urcau pentru prima oară. Nesiguranța vremii i-a neliniștit pe toți. Ploaia nu a durat mult însă cerul a rămas înnourat. Nu a fost un urcuș ușor însă priveliștea a devenit și mai interesantă și mai maiestoasă. A meritat cu adevărat efortul.
La un moment dat, pe o porțiune mai dificilă, prietenul meu mai experimentat mi-a șoptit la ureche: „Te descurci bine, să știi. Sunt și alții care urcă muntele azi și se descurcă mai greu ca tine”. Acele câteva cuvinte au avut un efect profund asupra mea: m-au făcut să-mi întorc privirea de la mine și dificultățile mele. M-am uitat la o fată care urca pentru prima oară și care părea cam îngrijorată. Urca încet, ajutată de prietenul ei. I-am zâmbit și i-am adresat câteva cuvinte. Ce mare ajutor este încurajarea: „Un cuvânt spus la vremea potrivită este ca nişte mere de aur într-un coşuleţ de argint”. 1
Și, în sfârșit, vârful!
Este ceva uimitor să atingi vârful, indiferent cât de grea a fost urcarea, iar în acel moment m-a copleșit un sentiment magic de liniște și mi-au dat lacrimile. Se putea vedea cărarea pe care am urcat. Avea multe curbe, ceea ce a făcut călătoria mai bogată – nu mai ușoară, dar cu siguranță mai interesantă și mai captivantă.
La coborâre mi-au venit în minte diferite evenimente din viața mea. Când ești într-o pădure deasă, într-o urcarea dificilă, îți este de obicei greu să înțelegi pe unde te afli sau să-ți aduni puterea și convingerea să continui. Nu simți decât transpirația, solicitarea și oboseala. În acel moment este foarte ușor și chiar de înțeles să renunți și să faci cale întoarsă și, să fiu sinceră, așa am fost tentată să fac și eu.
Ce m-a ajutat să continui a fost Iisus și Cuvântul Său, precum și încurajarea și susținerea prietenilor dragi care au apărut în calea mea.
- Proverbe 25:11↑