Recent noi am organizat primul teatru de păpuși pentru copiii care își vizitau tații în cea mai dură închisoare din Mexico City, deținuții care și‑au pierdut toate recursurile, până și cererea de a nu fi transferați la această închisoare. Aici nu aveau altceva de făcut decât să‑și ispășească pedeapsa. În acest loc se află și pușcăriașii cei mai duri care nu pot fi controlați în alte închisori. Pedeapsa medie aici este de 30 de ani. Cam 98% din deținuți sunt foarte săraci. Peste 50% nu au primit nicio vizită, ceea ce înseamnă că nu au pe nimeni din exterior să‑i susțină și sunt disperați să găsească modalități de a câștiga bani ca să supraviețuiască (deoarece trebuie să își cumpere singuri toate lucrurile de bază necesare traiului).
La intrare am dat piept cu o mulțime de bărbați slabi, îmbrăcați toți în haine vechi și murdare de un albastru închis, cu fețe vlăguite și cu ochii goi, triști și disperați. Ne‑a izbit un miros înțepător care era în aer oriunde mergeam, un miros de gunoi, putrefacție și canalizare. Un miros de chin și de disperare. Sunt copleșită de sentimentul de disperare din jurul meu.
În penitenciar, pe aleea principală, sunt mici standuri cu obiecte confecționate de deținuți cât și prăvălii de alimente și mici magazine, toate funcționând cu pușcăriași. De acolo vizitatorii pot cumpăra când vin în vizită. Mulți bărbați stau sprijiniți cu spatele de zid, câte unul, singuri, cu expresii absente, lăsând ca viața să se scurgă – pedeapsa, tristețea și depresia.
Unii s‑au oferit să ne ducă bagajele, ca să facă ceva, să se simtă folositori, să simtă că aparțin la ceva și poate și pentru un bacșiș; mulți fac asta cu inima frântă.
Alții se bucură de vizita dulce-amară a familiei lor.
Clădirile sunt vechi, degradate și murdare; vopseaua se decojește; echipamentele sunt uzate. Întregul univers al acestor oameni este vopsit cu nuanțe murdare de albastru marin, gri și negru.
Ajungem în sala de activități, pregătită pentru spectacol, și aranjăm cărțile și creioanele colorate care vor fi mai târziu dăruite copiilor. Începe prezentarea și pe lângă cei 50 de copii cu mamele lor și tații lor întemnițați, s‑au mai alăturat și alți deținuți. Încetul cu încetul au lăsat cu toții să se vadă copilul din ei și au râs, s‑au bucurat și au uitat pe moment de situația lor.
La final am plecat nostalgici. Ceea ce am făcut noi nu părea mult în comparație cu nevoia, însă a adus puțin râs, puțină bucurie și dragoste.