Multe articole noi ne avertizează că o epidemie mai rea decât COVID  devastează țări din toată lumea, o epidemie cu simptome tăcute, dar efecte letale. Unii au numit‑o globalizarea singurătății, un tip de epidemie ce se răspândește în toată lumea cu consecințe devastatoare.

Mulți oameni trăiesc în izolare și retragere. Trăim într‑o mare de singurătate, în care tehnologia a înlocuit atingerea umană.

„Singurătatea este o rană deschisă în zilele noastre” spunea reporterul și columnistul chilean Cristián Warnken. Apoi adaugă: „Ne preocupăm mai mult de schimbările climaterice, dar prea puțin de deșertul ce se extinde în relațiile interumane”.

„Singurătatea poate, literal, să ne scurteze viața” declară Michel Poulain, un demograf belgian specializat în studiul singurătății, care a introdus conceput de zone albastre, regiunile din lume unde oamenii au vieți excepțional de lungi. El a spus că: „în zonele albastre oamenii pun prioritate pe relațile sociale, se întâlnesc în piețe, vorbesc în cafenele și joacă jocuri împreună. Contactul social este un principiu cu adevărat esențial. În aceste comunități, relațiile interpersonale sunt în centrul vieții cotidiene”. Sfatul lui pentru noi este „să încercăm să vorbim cu 2-3 oameni pe zi”.

Mulți tineri sunt bolnavi și din cauza lipsei de companie umană; copiii nu au contact semnificativ cu alții și sunt susceptibili la depresie sau idei suicide. Să fie soluția doar medicală? Dacă tratăm situația doar medical ar fi simplist și ineficient, deoarece este și o chestiune socială și spirituală.

Putem noi, creștinii, să facem ceva ca să vindecăm această maladie? Într‑adevăr, noi avem o comoară de resurse! Duhul lui Dumnezeu ne poate împuternici și ne poate arăta modalități creative prin care să ajutăm. Dacă cunoaștem pe cineva singur, s‑ar putea ca acesta să se bucure să primească un telefon de la noi. Dacă observăm vreun vecin singuratic, putem trece pe la el să‑l salutăm și să‑l întrebăm dacă are nevoie de ceva. Dacă cineva începe să trăncănească cu o poveste lungă și detaliată – semn că nu are cu cine să vorbească – putem să ne luăm puțin timp să‑l ascultăm. Pe cei care par izolați îi putem face să știe că noi suntem acolo pentru ei. Aceste sacrificii sunt pe placul lui Dumnezeu (Evrei 13:16).

După cum a spus Rick Warren, noi suntem „creați pentru comunitate”. Îngrijindu‑ne de ceilalți și iubindu‑ne aproapele ca pe noi înșine (Marcu 12:30-31) putem contribui la vindecarea acestei boli, chiar și numai în colțul nostru de lume. Și dacă ne îndreptăm atenția către alții, în schimb ne ușurăm propria singurătate. Devenim atât mângâietori cât și mângâiați. Munca voluntară este o modalitate prin care poți lua legătura cu alții și, în același timp, îți poți suplini și nevoia ta de relaționare. Face minuni pentru sufletul tău și te ajută să stai conectat, relevant și activ.

Noi, creștinii, putem căuta relaționarea cu alți oameni și dacă participăm la biserica locală, la vreun grup de studiu biblic, la un grup de rugăciune, un grup pe WhatsApp etc. Când apare o ocazie, te ajută să faci efortul de a‑ți depăși timiditatea, de a aborda pe cineva și de a începe o conversație. Vei fi surprins să descoperi cât de mulți oameni interesanți, prietenoși și empatici vei întâlni, care sunt bucuroși să discute cu tine.

Deci, pe de o parte, noi, creștinii, avem munca de a aduce speranță celor în nevoie, iar pe de altă parte, dacă noi înșine suntem singuri și izolați, putem căuta o comunitate prin diferite modalități.

Asta din punct de vedere social. Pe plan spiritual, cheia este să ne amintim de iubirea necondiționată a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, fii și fice prețioase Lui, și să știm că lui Iisus îi pasă și dorește să fie prietenul nostru cel mai bun.

Deci, dacă umbli prin valea întunecată a singurătății, încurajează‑te. Amintește‑ți că Dumnezeu va fi cu tine și te va mângâia (Psalmul 23:4), nu te va lăsa și nu te va părăsi (Deuteronom 31:6). „Căci tatăl meu și mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primește” (Psalmul 27:10). Scriptura ne garantează și că Iisus nu ne va lăsa orfani (Ioan 14:18). Pentru cei care și‑au pierdut simțul apartenenței (o cauză majoră pentru singurătate) sau nu l‑au avut niciodată, se spune: „El este tatăl orfanilor, apărătorul văduvelor, El, Dumnezeu, care locuiește în Locașul Lui cel Sfânt. Dumnezeu dă o familie celor părăsiți” (Psalmul 68:5-6).

Simți uneori că „nu există o mână prietenoasă” cum a spus faimosul poet francez Arthur Rimbaud? Întinde‑ți mâna către Domnul, iar El îți va da o mână de ajutor. Ești singur și abandonat și crezi că nimeni nu te aude? Dumnezeu îți va auzi plânsetul, când umbli fără speranță în deșertul singurătății, tot așa cum a auzit‑o pe Agar plângând (Geneza 21:14-21) și implorarea disperată a psalmistului (Psalmul 18:6). Dacă nu ai pe nimeni altcineva către care să‑ți verși durerile și chinurile tale, Domnul este întotdeauna dispus să te asculte.

Și cel mai important este că putem sta liniștiți în ceea ce privește viitorul, căci Iisus a promis că va fi cu noi în fiecare zi până la sfârșit. „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28:20).