Încercam să nu mă gândesc la Crăciun, îngrozită de acea zi, sperând ca un înger să vină în viaţa mea şi să‑mi rezolve situaţia. Am încercat de asemenea să mă prefac că este o zi ca oricare alta, nimic deosebit, cu speranţa că această atitudine îmi va alunga singurătatea. Însă nu am reuşit să o evit. – Crăciunul era peste tot în jurul meu, iar eu mă aflam singură. Nimeni cu care să vorbesc, nimeni cu care să râd, nimeni care să‑mi ureze Crăciun fericit. Cu fiecare minut eram din ce în ce mai deprimată, ceea ce mă îngrozea cel mai tare.
Pentru a mă înveseli şi a‑mi ţine mintea ocupată am încercat să‑mi reamintesc de momente vesele. Mi‑am amintit de profesorul meu din şcoala duminicală. Era un om molatec şi prietenos, care a petrecut mult timp cu noi, copiii, şi se pricepea să prezinte lucrurile în mod distractiv. El ne‑a spus că Iisus era bucuria vieţii lui. Privind în urmă la anii copilăriei, cuvintele lui mi‑au răsunat în minte: „Tot ce trebuie să faci este să‑L iei pe Iisus cu tine”.
Oare ar merge? m‑am gândit eu. Eram singură – nu era nimeni care să observe vreo diferenţă. Aşa că L‑am declarat pe Iisus prietenul meu din ziua aceea.
Am făcut totul împreună – am băut ciocolată caldă lângă foc, ne‑am plimbat pe stradă împreună, am vorbit despre cât de frumoasă era lumea, am râs, am făcut cu mâna la trecători. Aproape că îi simţeam braţul în jurul meu oriunde mă duceam şi aproape că îi auzeam vocea. În şoapte dincolo de spectrul auditiv, mi‑a spus că mă iubeşte – da, pe mine – şi că va fi prietenul meu pentru totdeauna. Cumva ştiam că nu voi mai fi niciodată singură.
Ducându‑mă la culcare în acea noapte de Crăciun, m‑am simţit atât de bucuroasă, atât de împăcată, atât de mulţumită. Părea ciudat, însă nu a fost ciudat. Am petrecut ziua cu Iisus şi sper ca şi alţii să fi avut un Crăciun atât de fericit cum am avut eu.