Ascultam cântecul lui Frankie Miller „A long way home” (Drumul lung spre casă) când dintr‑o dată cuvintele au început să aibă o semnificaţie personală pentru mine.
O, ce lung e drumul spre casă
Singur în noapte
Fără cântec, fără şoapte,
Doar tu singur cu toate,
Ce lung e drumul spre casă.
Tu eşti singurul care
Poţi simţi ce înseamnă,
Cât de mult am mers,
Cât de lung e drumul înapoi acasă.
Am auzit de multe ori acest cântec însă de data asta era ceva diferit. Simţi într‑adevăr că drumul spre casă este foarte lung atunci când îţi dai seama că ţi‑ai pierdut drumul prin viaţă, aşa cum mi s‑a întâmplat mie.
A început cu o decizie greşită care a dus la o alta şi înainte să‑mi dau seama am ajuns pe o spirală descendentă. Încurcat în mărăcinii de egoism şi mândrie simţeam o prăpastie între mine şi Dumnezeu.
Primul pas pe calea către braţele Tatălui meu a fost să admit, faţă de mine şi faţă de El, că am încurcat rău lucrurile şi că aveam nevoie de ajutorul Său. Lucrul aceasta nu a dat timpul înapoi şi nu a făcut ca instantaneu totul să fie bine – și încă mai am mult de mers – dar a fost un început.
A început un alt cântec – Frankie, cu vocea lui răguşită, cânta „You’re the Star” (Tu eşti Steaua).
Tu mi-ai redat speranţa
Când totul era pierdut
Şi nu vedeam nici un motiv să
mai încerc. …
Drumul meu este acum atât de clar
De când ai venit în viaţa mea. …
Tu eşti steaua,
Lumina strălucitoare
Şi dimineaţa. …
Eşti dimineaţa,
Tu eşti steaua strălucitoare
De-asupra furtunii înfricoşătoare.
Şi pe aceste cuvinte le auzisem de zeci de ori însă acum parcă au fost scrise special pentru mine. Dragostea lui Dumnezeu era steaua, lumina care pătrundea prin întunericul meu, lumina călăuzitoare prin furtună. El mi-a dat speranţă atunci când nu vedeam nicio speranţă, un scop atunci când nu aveam niciun scop şi voinţa de a merge mai departe. Dintr‑o dată drumul nu mi s‑a mai părut atât de lung.