Era o zi senină de vară în Africa de Sud, iar anul era pe sfârşite. După sărbătoarea Crăciunului am început să mă gândesc la rezoluţiile Anului Nou.

Intrând în bucătărie, uşa casei ţărăneşti zăngăni în urma mea. Mama observă cum îmi căzură ochii pe castronelul plin cu căpşuni de pe masă. „Le-a adus Yvonna,” spuse ea, „un cadou din partea familiei ei”.

Mi s-a părut stranie generozitatea vecinilor noştri. Centrul nostru de voluntari era casa cea mai mare şi mai frumoasă din vecini. Yvonna era o adolescentă ce locuia cu două case mai jos de noi. Precum majoritatea familiilor din sat, ai ei îngrijiseră luni de zile straturile de căpşuni din spatele casei. La fiecare recoltă, vecinii noștri veneau la uşa noastră cu braţele încărcate de căpşuni.

Yvonna îmi ceruse de ceva timp să o învăţ din Biblie, însă fusesem cu adevărat foarte ocupaţi şi am tot amânato. Mam hotărât atunci să încep cât de curând lecţiile cu ea.

Familia mea sărbătoarea întotdeauna ajunul Anului Nou împreună şi tot atunci veneau şi unii prieteni apropiaţi să participe la o reuniune la lumina lumânărilor. Aceasta presupunea ca fiecare persoană, de la cel mai mic până la cel mai mare, să aprindă câte o lumânare mică de la lumânarea mare aflată în centru şi care-l reprezenta pe Iisus. Apoi fiecare împărtăşea cu ceilalţi lucrurile de care era cel mai recunoscător din anul ce se încheia, cât şi speranţele şi rugăciunile sale pentru anul următor.

În acea noapte am iertat un prieten pentru greşeala lui care mă deranjase emotiv câteva săptămâni la rând. M-am simţit aşa de bine să mi-o iau de pe suflet, încât am regretat că nu o făcusem mai devreme. Alţii au vorbit despre cum ar dori să facă mai multe pentru comunitatea locală. Toţi am fost în consens că Anul Nou era o ocazie perfectă de a ne implica mai mult.

Prima zi de an nou a început luminoasă şi plină de promisiuni. Însă Yvonna n-a fost s-o vadă. Fusese ucisă într-un accident de maşină la scurt timp după miezul nopţii.

Toţi cei din centrul nostru am fost mişcaţi profund de pierderea acestui prieten bun. În lunile următoare am căutat să-i mângâiem familia, iar legăturile între cei din comunitate s-au strâns. Mulţi dintre cei tineri au venit să ne întrebe despre viaţă, moarte şi despre Dumnezeu şi ne-am bucurat să le răspundem. Yvonna fusese credincioasă şi sunt sigură că de unde ajunsese ea în Rai a văzut efectele pozitive ale trecerii ei.

De atunci, cu ocazia fiecărui An Nou, privind cum artificiile se sting pe cer, mă gândesc la Yvonna şi îmi reînnoiesc rezoluţia de a nu aştepta momentul „perfect” pentru a face ceea ce contează cel mai mult.