Când fiica mea, Audrey, a împlinit un an eu şi soţia plănuisem o mică celebrare acasă cu câţiva prieteni şi membrii ai familiei; în schimb am ajuns să avem o extravaganţă cu tema ‚brioşele’ la restaurantul administrat de bunicii ei. Trebuie să recunosc că a fost probabil mai mult pentru toţi ceilalţi decât pentru ea. Audrey şi-a petrecut în mare parte timpul observând evenimentele din braţele sigure ale cuiva şi refuzând cu hotărâre să pozeze cu lumânărica ei în ciuda multiplelor încurajări (sau poate tocmai de aceea).
Oamenii vorbesc despre cât de repede trece timpul; simt şi eu acelaşi lucru. Poate pentru că îmbătrânesc. Când eram copil zilele, săptămânile şi lunile – fără să mai menţionez anii – păreau să treacă atât de încet; acum parcă au trecut doar câteva săptămâni de când am întâlnit-o pentru prima oară pe Audrey. Îmi amintesc atât de bine ziua acea şi toate primele impresii şi emoţii când am privit asistenta spălând-o pentru prima oară, apoi ea adormind pentru prima dată în braţele mele.
Înainte ca ea să se nască auzeam părinţi vorbind despre bucuria de a avea copii dar nu eram convins. Credeam că acei părinţi erau cu adevărat fericiţi dar nu înţelegeam cum. Nu erau vieţile lor mai stresante, mai obositoare şi mai agitate decât înainte? Nu au ei mai puţin timp liber? Nu sunt făcuţi de ruşine de copiii lor când răstoarnă farfuria cu mâncare, stresaţi de smiorcăielile lor când sunt obosiţi, deranjaţi când se lipesc de ei sau când sunt neascultători din nou şi din nou? Eram sigur că eu aş fi astfel. Deşi îmi făcea plăcere să fiu în preajma copiilor altora simţeam că îmi preţuiesc prea mult timpul şi confortul ca să am eu însumi copii.
Acum însă nu-mi pot imagina viaţa fără Audrey. Fiecare zâmbet, fiecare râset, fiecare nouă descoperire a ei, fiecare jucărie nouă pe care reuşeşte să o mânuiască, fiecare sunet de animal pe care îl învaţă, toate mă umplu de o fericire profundă şi de recunoştinţă pentru prezenţa ei în viaţa mea. Ultima ei descoperire este că ţipând strident este un mod eficient de a-mi atrage atenţia când vrea să mă joc cu ea sau să-i citesc o carte, dar nici chiar asta nu îmi va diminua dragostea pentru ea sau fericirea pe care ea mi-o aduce.
Cineva ar putea crede că Tatăl nostru ceresc este ruşinat de lipsa noastră de înţelepciune, obosit că avem continuu nevoie de El şi deranjat de limitările noastre. Însă Dumnezeu nu se satură de noi şi nu oboseşte să ne aibă în preajmă.