Întro seară obișnuită, ploioasă, de primăvară în Rijeka, stăteam în autobusul numărul 18 în drum spre casă după o zi lungă – cel puțin așa credeam eu, că este numărul 18. Erau cam vreo 30 de alți pasageri în autobus, la fel de obosiți și de nerăbdători să ajungă acasă.
La o intersecție, în loc să o ia, ca de obicei, la dreapta, autobusul a făcut la stânga. Oare am urcat în alt autobus? am vrut să întreb, când și alți pasageri au începu să țipe către șofer: „Unde mergi?”… Cel puțin eram în autobusul corect.
Însă acum s-a panicat șoferul. Autobusul avea peste 30 de metri lungime și era cam greu săi corectezi traseul, mai ales cu toate țipetele pasagerilor. Știam de astfel de situații, când pasagerii au țipat și chiar au amenințat săl bată pe șofer.
Din fericire așa ceva nu sa întâmplat în seara aceea. Cei care au protestat sau liniștit atunci când alții au strigat pe un ton încurajator: „Nu te îngrijora, cu toții facem greșeli. Vine imediat un sens giratoriu unde putem întoarce”. Și în două minute am fost înapoi pe traseul corect.
De câte ori în viață nu cotim și noi greșit în drumul nostru spre a ne atinge țelurile? Și nu am ajunge prea departe dacă de fiecare dată când greșim începem să țipăm, să protestăm, să ne plângem, sau să dăm vina pe altcineva pentru dificultatea în care ne aflăm. Și nici să ne plângem de milă nu ne va duce prea departe.
Pe de altă parte, odată ce recunoaștem că am ieșit de pe traseu ne putem încuraja (sau săi încurajăm pe cei din jurul nostru când greșesc) că nu e totul pierdut – așa cum au făcut în acea seară acei oameni de bună credință. Apoi putem întoarce și reveni pe direcția cea bună.