Eu și soțul meu am petrecut un an într‑un mic oraș din Tanzania. Când spun „mic oraș” mă refer la un oraș cu două semafoare, un supermarket, fără restaurante semnificative, o singură clădire cu două etaje și fără  niciun loc de distracție! Am locuit într‑o casă simplă care avea doar mobilierul și necesitățile de bază.

Mutarea noastră în Tanzania a fost motivată de ocazia de a participa la o acțiune umanitară prin care se încerca îmbunătățirea vieții persoanelor cu dizabilități dăruindu‑le mobilitate și ajutându‑i să devină independenți și să‑și câștige traiul. În cei doi ani dinainte de mutarea noastră, ne‑am căsătorit, am avut un copil și am petrecut câteva luni cu strângerea de fonduri ca proiectul nostru să devină realitate, sau cel puțin o semi-realitate.

În prima noastră noapte din „orașul nostru” a fost o pană de curent. Lucrul acesta este ceva obișnuit în zonele rurale din Africa și poate ține de la câteva minute până la câteva zile. Aceasta a ținut câteva ore și a fost pentru noi ca un avertisment că lucrurile nu vor merge așa cum ne‑am plănuit noi. Puteam să ne străduim oricât de mult, dar nu am fi avut prea mult succes împotriva realităților vieții din acea zonă.

Așa că, pentru prima oară după mulți ani, a trebuit să încetinim ritmul. Am adoptat un nou ritm de viață care implica lucruri precum mersul zilnic pe jos până la magazin, spălatul rufelor și al scutecelor de pânză. Ne‑am adaptat la a nu avea internet, TV sau filme, e-mailuri „urgente”, ședințe de lucru urgente, sau mașini cu care să te grăbești să ajungi în diferite locuri. Viețile noastre nu mai includeau urgențele. Chiar dacă simțeam că aveam o urgență, nu puteam mișca ceva mai repede decât se putea mișca.

La început a fost frustrant! Fiecare pas al fiecărui proces era atât de încet! Iar în final, oricât de mult mi‑am dorit să schimb modul de operare al orașului,  cea care s‑a schimbat am fost eu. Viața mea a încetinit încât am ajuns să apreciez cerul albastru și pământul roșu care se întindea peste tot în jurul nostru. Am început să mă împrietenesc cu sătenii voioși. Am început să nu îmi mai lipsească filmele și internetul. Am învățat să mă bucur de mâncărurile și hainele cele mai simple și de un stil de viață neaglomerat.

Cea mai mare schimbare pe care mi‑a adus‑o acel an a fost în căsnicia mea. Munca noastră nu ne mai aglomera viețile așa că am putut să ne cunoaștem mai bine. De multe ori seara nu prea aveam ce să facem decât să petrecem timp calitativ împreună. Stăteam pe întuneric (fiindcă la lumină camera s‑ar fi umplut de țânțari) și ne puneam unul altuia întrebări despre speranțele și  visurile noastre, despre ceea ce ne place, ce dorim, ce sperăm și de ce ne temem. Fără lucrurile vieții moderne care distrag atenția, relația noastră ca ucenici ai lui Hristos, ca prieteni și ca iubiți a progresat cu fiecare zi.

Când eram în SUA aveam multe motive  să ne grăbim. Aveam comoditățile civilizației – supermarketurile, restaurantele, internetul, drumurile pavate și medicina modernă – cât și dificultățile – nu aveam timp să stăm liniștiți și trăiam o viață prea agitată ca să ne conectăm cu adevărat cu alți oameni.

Acum mă gândesc de multe ori cu jind la anul acela din Tanzania. Apreciez amintirea liniștii, conexiunii și a plăcerilor simple. Datorită acelei perioade caut și acum viața mai simplă.

Noi ne simțim presați să începem fiecare an cu rezoluții de a fi sau a face mai mult – mai multe lucruri, mai multă grabă, mai multă cheltuială, mai multe câștiguri. Însă inima și sufletul meu prosperă cu mai multă conexiune, mai multă liniște și mai multă bucurie.

Rugăciunea mea, la începutul acestui an, este pentru curaj,  să pun frână în fața grabei și a acumulării – să dau sufletului meu timp să se conecteze cu Dumnezeu și cu alții, trupului meu timp să se odihnească și să se reîncarce și minții mele timp să progreseze și să se bucure.