Nu‑mi plăcea dispoziţia sufletească în care mă aflam. Nu eram chiar rece – mai degrabă înfrigurată cu şanse de tunete şi fulgere. Exact ca vremea din ziua aceea. Ştiam de ce mă simţeam astfel şi asta mă speria. Se preconizau nişte schimbări şi le simţeam deasupra mea ca nişte nori prevestitori de rău. Ştiam însă că exista şi speranţă pentru situaţia mea, precum soarele care era undeva, acolo, dar mă tulbura faptul că nu mă puteam conecta la acea speranţă.

Mirosul ploii iminente m‑a învăluit. Stăteam lângă o căpiţă de fân în vârful unui mic deal, cu o livadă de meri în dreapta, la vale nişte tufe şi o mică turmă de oi la păscut pe pajiştea din stânga. Deasupra, câteva raze subţiri de soare străpungeau norii plumburii. Munţii din depărtare etalau, în întunericul ce se înteţea, nişte culori tuciurii – nuanţe de verde, gri, albastru, violet. Între ei şi mine o ploaie uşoară trăsese o cortină ceţoasă. Trebuie să recunosc că şi fără soare şi obişnuitele culori vii, priveliştea era minunată.

Exact ca astăzi, m‑am gândit. Ca şi săptămâna asta, ca şi ultimele luni. Atâta nesiguranţă, precum norii care atârnă de‑asupra mea. Atâtea provocări, precum aceşti munţi dinaintea mea. Însă există frumuseţe şi în aceste situaţii dificile.

Chiar atunci norii au trecut, soarele a ieşit şi dintr‑o dată s‑a făcut mai cald. Un mic fluture liliachiu s‑a oprit pe pantoful meu şi o ciocănitoare şi‑a transmis mesajul în cod morse – „Dumnezeu este dragoste”.1 Speranţa şi‑a arătat faţa, și era foarte frumoasă!


  1. 1 Ioan 4:8