Am fost dintotdeauna un iubitor de căței. Am crescut cu câini și chiar după aceea, când eu și soția lucram ca misionari, am simțit că un câine este o parte necesară a căminului nostru. Așa că ne‑am luat un cățeluș și o zgardă.
Nu era orice fel de zgardă, ci cea mai bună pe care am putut‑o găsit. De fapt, când îl duceam la plimbare dimineața, sau când exploram câmpiile la apus, cu zgarda lui de inox cu medalionul auriu cu numele lui, cățelul părea mai bine îmbrăcat decât mine.
Din nefericire, cățelul nu era conștient de faptul că purta o zgardă deosebită și nu era interesat să își protejeze posesiunea lui materială.
A pierdut zgarda în ocean.
Îi plăcea să mârâie și să latre la spuma valurilor și să se arunce în valurile de cinci ori mai înalte decât el, ca apoi să înoate înapoi cu un zâmbet imens de cățel pe bot, care parcă spunea Am cucerit marea, șefu. Ai văzut?
Însă într‑o zi, zgarda s‑a dus. Deși a fost un incident supărător, nu am avut ce să facem, și fiindcă nu era nici un magazin pentru animale în preajmă i‑am legat o sfoară în jurul gâtului său maroniu.
După trei zile, mă plimbam singur pe plajă ca să petrec timp în liniște și rugăciune cu Dumnezeu. Nu era nimeni pe plajă, doar un pescar care își repara năvodul.
Când m‑a văzut mi‑a făcut semn cu mâna, iar când m‑am apropiat mi‑a zâmbit. Cu ochii albaștri, pătrunzători, m‑a studiat un moment. „Este a ta?”
A scos ceva din buzunar și mi‑a arătat.
Am rămas cu gura căscată. Era zgarda câinelui.
„Am găsit‑o când pescuiam” mi‑a spus el. „Pare foarte scumpă”.
„Da, este” am răspuns eu, mirat. „A pierdut‑o în mare cu trei zile în urmă. Nu este Dumnezeu bun?! El poate avea grijă până și de cele mai nesemnificative detalii din viață”.
„Dumnezeu?” răspunse pescarul. „Ce are de‑a face El cu asta?”
„Stai jos” i‑am spus, „și vom vorbi despre asta”.
Iar în acea zi, când am găsit zgarda câinelui, un om a găsit prietenia cu Iisus.