Iubesc cât timp am la dispoziție

În anii de facultate m‑am tot certat cu părinții. Ne certam în legătură cu timpul pe care îl petreceam cu viața mea socială, cu interesul meu pentru emisiunile de TV, cu dorința de a cumpăra o motocicletă și despre multe alte lucruri care acum, privind în urmă, îmi par banale, însă atunci aveau o mare încărcătură emoțională pentru mine. Pe vremea aceea îmi vedeam părinții ca niște gardieni demodați care îmi blochează calea să savurez la maxim anii tinereții.

În ultimul semestru am urmat un curs de antropologie. La un curs în care se vorbea despre credințele diferitelor culturi despre moarte, profesorul ne‑a arătat un documentar produs de televiziunea națională japoneză (NHK) intitulat Telefonul vântului: Șoaptele familiilor pierdute. Documentarul discuta credința unor oameni că ar putea lua legătura cu cei dragi decedați dacă vorbeau într‑un telefon cu disc care era deconectat, ceea ce ei numeau „telefonul vântului”. Un bărbat pe nume Itaru Sasaki instalase prima oară acest dispozitiv în 2010, când încerca să mențină legătura cu vărul său decedat în acel an. După cutremurul Tohoku din 2011 și tsunamiul care a devastat Japonia, supraviețuitorii au început să frecventeze acest telefon, montat într‑o cabină, pentru a lăsa mesaje celor dragi răpiți de acest dezastru natural catastrofic.1

M‑a emoționat să văd atâția oameni plângând în telefonul deconectat, exprimându‑și durerea pierderii și sentimentul de abandonare. Ei întrebau: „De ce ai murit?” Implorau: „Vino înapoi la noi”. Pe la sfârșitul documentarului era o mamă cu cei trei copii ai ei care veniseră să vorbească cu soțul și tatăl mort în cutremur. Fiica avusese o relație tumultoasă cu tatăl ei pe când acesta era încă cu ei, iar acum și‑a întrebat fratele: „Ce ar trebui să spun?” luând receptorul în mână. O podidiră lacrimile și își ceru iertare de la tatăl ei fiindcă fusese critică cu el. Mama explică înțeleaptă: „Ea l‑a iubit cel mai mult”. Fratele, surprins, spuse: „Eu am crezut că ea l‑a urât”.

Atunci m‑am gândit la disputa mea recentă cu părinții mei. Dacă s‑ar întâmplă vreun dezastru natural care m‑ar lua pe mine, sau pe unul dintre ei? Protejată de confortul și de comoditățile vieții mele moderne am uitat cât de fragilă poate fi viața. Privind tragica imagine a unei fiice care încearcă să exprime printre lacrimi cuvintele pe care ar fi dorit să le spună tatălui ei mi‑a reamintit că trebuie să privesc și eu supărările mele dintr‑o altă perspectivă. Nu știu ce îmi aduce ziua de mâine, deci astăzi trebuie să arăt iubire. Nu pot lăsa niște neînțelegeri irelevante să dea la o parte ceea ce este cu adevărat important pentru noi – dragostea de familie pe care o avem unul pentru celălalt.

  1. Nota editorului: acest documentar, cu subtitrarea în engleză, poate fi urmărit aici: https://www.youtube.com/watch?v=v9ZOuP1vByU