„Charley! Unde ești?”

La început nu ne‑am îngrijorat. Labradorului nostru negru în plăcea să alerge prin pădure în timp ce noi ne plimbam pe cărare, adulmecând urme de iepuri și trăind viața din plin. Dar unde era acum?

Niciun răspuns. Niciun semn din tufișuri. În afară de cântecul singuratic al unui cuc și foșnetul ușor al copacilor, nu se auzea nimic.

Ceva era în neregulă. Prietenul nostru blănos nu se comportase niciodată așa.

Am ieșit de pe cărare și am intrat printre ferigi, tufișuri țepoase și rădăcini noduroase de copaci, strigându‑i numele cât puteam de tare.

„Charley!”

Un scheunat necunoscut mi‑a atras atenția în depărtare.

Să fie oare câinele nostru? Inima mi‑a luat‑o razna, am continuat să merg până am ajuns la o acumulare ciudată de apă. Nu era un lac, nu era un loc unde să stai pe mal și să privești gâștele zburând pe deasupra și să te ducă cu gândul la apele veșnice ale Cuvântului lui Dumnezeu.

Era un bazin creat de oameni. Era întunecat, adânc, cu margini ciudate, înalte. Și acolo, încercând cu disperare să se cațere pe marginea bazinului, era animalul nostru extenuat. Era aproape să renunțe. Dar când ne‑a văzut că venim, chelălăiturile lui nefericite s‑au transformat în scheunaturi de bucurie cățelească. Am reușit să‑l scot în siguranță și cât de bucuroși am fost amândoi în drumul nostru înapoi.

„Charley, unde ești?”

Mi‑a amintit de felul cum l‑a chemat Dumnezeu pe prietenul Lui în Grădina Eden.

„Adam! Unde ești?”

Adam nu căzuse într‑un rezervor de apă creat de om. Mâncase din fructul interzis și astfel a adus blestemul păcatului asupra lumii. Atunci a apărut Dumnezeu, plimbându‑se în răcoarea zilei, dorind companie și negăsind‑o, fiindcă prietenii Lui nu erau acolo.

Spre deosebire de mine cu câinele meu, Dumnezeu știa unde se ascundeau Adam și Eva. Totuși, durerea Lui trebuie să fi fost mai mare decât a mea. Prietenii Lui preaiubiți se ascundeau de El.

Dumnezeu încă ne cheamă și azi. Cu aceleași cuvinte, El ne cheamă pe fiecare dintre noi, zilnic.

Când citesc aceste cuvinte îmi pun numele meu acolo. Așa este mai personal. Eu nu încerc să mă ascund de Dumnezeu, însă câteodată nu mă ridic la nivelul așteptărilor, dar vestea bună este că Dumnezeu mă iartă și dorește să vorbească cu mine în răcoarea zilei, așa cum a făcut cu Adam.