Casa cu gheață

De mică bunicul mi‑a arătat casa cu gheață de la ferma lui de lactate. După ce vacile erau mulse iar laptele proaspăt era sterilizat în sticle, sticlele erau așezate în apă cu gheață în casa cu gheață. În 1952 nu existau camere frigorifice, erau doar simple camere bine izolate și cu uși groase care țineau căldura afară. Laptele era păstrat proaspăt în sticle puse în apă cu gheață într‑o vană mare din metal. Apoi, în fiecare zi foarte de dimineață, cutiile din lemn cu sticlele, din sticlă, de lapte, erau puse în camion cu cuburi mari de gheață deasupra și erau livrate la casele din împrejurimi. Lapte proaspăt în fiecare zi.

Acest lapte nu era pasteurizat și omogenizat. Frișca pentru cafea se lua de deasupra, sau laptele era bătut de mână până se făcea frișcă. Iar frișca se putea bate până devenea unt. Laptele crud provenea de la vaci sănătoase, iar mulți oameni credeau că are proprietăți vindecătoare. Mai târziu în copilăria mea guvernul a dat o serie de reguli și reglementări care au făcut imposibilă vânzarea laptelui crud, însă amintirile mele cele mai timpurii sunt cu laptele crud și procesul simplu de producere.

Grajdul unde vacile așteptau în liniște, lăptăria unde laptele era îmbuteliat, și camera cu gheață, toate mă fascinau. Iubeam câmpurile înverzite punctate cu flori sălbatice unde vacile pășteau zilnic. Iubeam mirosul de grăunțe și de fân cu care erau hrănite vacile cât timp așteptau să fie mulse. Iubeam să mă joc de‑a v‑ați ascunselea și alte jocuri prin grajd împreună cu fratele, surorile și verișorii mei.

Unul din jocuri era să ne furișăm în camera cu gheață și să ne întrecem cine își ținea mai mult mâna în apa cu gheață. Îmi amintesc și acum senzația de înțepături de la apa înghețată în timp ce încercam să‑mi țin cât mai mult mâna în apă. Senzația de frig se transforma într‑o senzație de ardere, iar când îmi scoteam mâna din apă era de un roșu aprins. De la prea mult frig se simțea parcă era în foc.

Altă dată, am pornit într‑o dimineață la săniuș cu verișorii mei și era atât de distractiv că nu m‑am mai gândit la zăpada care mi se topea prin mânuși sau la umezeala care îmi penetra cizmele. Când am intrat în casă mi‑am dat seama că ceva nu era în regulă, iar mâinile și picioarele mă dureau atât de tare că nu puteam să fac nici măcar o baie caldă. A trebuit să stau în apă rece care să se încălzească treptat ca să pot simți din nou căldura.

Mi‑am amintit de aceste întâmplări și de pierderile triste din viața mea. Durerea este ca un frig de gheață. Moartea bunicului a fost prima mare pierdere a mea, când aveam paisprezece ani. A fost o durere înțepătoare, care mi‑a reamintit de senzația când mi‑am ținut mâna în apa cu gheață, sau când stăteam în cada cu apă caldă încercând să‑mi dezgheț degetele de la mâini și de la picioare. Parcă inima îmi era nu numai frântă, dar chiar scufundată și înghețată. Mă durea atât de mult că nu mai puteam distinge dacă simțeam căldură sau frig. Pur și simplu durea și a fost nevoie de un proces încet de schimbări mici ca să simt din nou.

Însă mi‑am revenit. Cu timpul am început să mă simt din nou caldă pe interior. Durerea de gheață din interior s‑a dus, iar eu am putut privi în urmă la perioada mea de durere în casa cu gheață concentrându‑mă asupra amintirilor dulci și a timpului petrecut cu bunicul. Continui și acum să privesc în urmă și să îmi găsesc tăria în lecțiile simple dar profunde de viață pe care el m‑a învățat.

Lecțiile din casa cu gheață sunt dure. Oricând te afli acolo să fii blând cu tine însuți și să‑ți lași timp să simți din nou și să te vindeci. Să nu te aștepți că vei putea să sari direct în viața normală, sau să‑ți distragi atenția cu alte lucruri care să te țină ocupat sau să te distreze, căci vei afla că te doare și mai tare. Găsește o persoană de încredere care îți permite să simți, cineva care poate plânge împreună cu tine când ai nevoie să plângi și poate râde cu tine când ai nevoie să râzi și toate emoțiile între ele. Să nu uiți sau să nu încerci să blochezi amintirea casei cu gheață, căci vei pierde lecțiile sale profunde și de valoare. Respectă‑ți inima și dă‑i timp să se vindece.

Joyce Suttin

Joyce Suttin is a retired teacher, writer, and frequent contributor to Activated magazine. She lives in San Antonio Texas with her husband and has an on-line ministry excerpting, editing, and writing inspirational material.