Auto-conservare?

Am văzut odată un serial TV care avea loc în Marea Britanie la începutul Celui de‑al Doilea Război Mondial. Naziștii cuceriseră Franța, iar britanicii se așteptau și ei la o invazie iminentă. Pentru unii, incertitudinea, teama de viitor și sentimentul că trebuie să se ocupe de ai lor, i‑au condus la fapte pe care nu le‑ar fi făcut în mod normal. Au început să arate mai puțină grijă pentru alții, unii să‑și facă provizii, alții să fure, iar alții chiar să omoare!

Alții, din contră, au reacționat complet diferit. Deși nu au fost eroi cu fapte mărețe, au ajuns eroi prin lucrurile mici pe care le‑au făcut cu altruism. Și‑au înfruntat dificultățile cu demnitate. S‑au ajutat unul pe altul. S‑au unit ca o comunitate, între vecini, s‑au preocupat unul de altul și au împărțit cu cei aflați în nevoie.

Văzând contrastul dintre cele două tipuri de răspuns m‑a ajutat să înțeleg mai bine provocările cu care ne confruntăm și noi atunci când trecem prin momente de incertitudine sau prin situații dificile. În vremuri confuze este firesc pentru oameni să se preocupe de ei înșiși. Deși oamenii nu reacționează la fel, instinctul uman egoist de auto-conservare ajunge proeminent la unii.

Când totul în jurul nostru este instabil, este firesc să ne destabilizeze și pe noi. Când ceea ce simțeam că era pământ solid începe să se simtă ca nisipuri mișcătoare, teama poate fi copleșitoare: frică pentru viitor, teamă de schimbările care sunt, sau care vor veni asupra noastră. Dacă lăsăm frica să copleșească credința, atunci încrederea noastră în grija lui Dumnezeu are tendința să se diminueze. Atunci intervine sentimentul că noi trebuie să preluăm controlul evenimentelor și să luăm frâiele în mâinile noastre. Nu este un lucru neapărat rău, deoarece instinctul „luptă sau fugi” este din firea noastră, iar noi răspundem în mod automat cu auto-apărare la ceea ce considerăm periculos.

Provocarea noastă este însă să găsim echilibrul perfect între natura noastră umană și natura noastră spirituală. Noi, creștinii, suntem „făpturi noi” și avem mai mult decât natura umană.1 Avem Duhul lui Dumnezeu în noi.2  Noi locuim în Iisus iar El locuiește în noi.3 Deci, răspunsul nostru în fața circumstanțelor ar trebui să fie influențat de această prezență a lui Iisus în noi. Deși s‑ar putea să ne simțim din firea umană atrași spre auto-conservare, Duhul poate tempera acea reacție, încât să găsim răspunsul echilibrat – unul compatibil cu natura lui Hristos.4

Nu este ușor, fiindcă firea noastră umană este atât de … firesc umană. Este răspunsul nostru automat. Să ne preocupăm de altcineva și de nevoile lui nu este din fire prioritatea noastră numărul unul. De aceea există pericolul să minimalizăm sau chiar să ignorăm complet nevoile altei persoane în favoarea nevoilor personale. Nu este greșit să te îngrijești de nevoile tale și ale celor dragi. Însă în calitate de ucenici ai lui Iisus, plini de Duhul Său, ar trebui să nu ne mai uităm atât de mult la noi și să ne uităm și la nevoile altora.

Filipeni 2:4-5 spune: „Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora. Să aveți în voi gândul acesta care era și în Hristos Iisus”.

  1. Vezi 2 Corinteni 5:17.
  2. Vezi 1 Corinteni 3:16.
  3. Vezi Ioan 15:4.
  4. Vezi Galateni 5:22-23.

Peter Amsterdam

Peter Amsterdam este activ în serviciul creștin din 1971. În 1995 el a devenit co-director (împreună cu soția sa, Maria Fontaine) al comunității creștine de credință The Family International. El a scris o varietate de articole despre credința și teologia creștină. (Articolele lui Peter Amsterdam folosite în revista Activated sunt adaptate.)