Seara trecută eu şi soţia priveam apusul de pe terasă şi am stat acolo până ce au apărut stelele. Ca de obicei prima stea care a apărut a fost Luceafărul. După vreo oră, aceasta era în continuare cea mai strălucitoare în noaptea aceea fără lună, strălucirea ei constantă întrecând cu uşurinţă licăririle celorlalte.
Însă Luceafărul avea, bineînţeles, un avantaj nedrept deoarece ea este, de fapt, planeta Venus, pretinzând a fi o stea. Precum Luna, ea nu emite lumină proprie ci o reflectă pe cea a Soarelui.
Mi‑a venit atunci un gând că dacă Luna şi Venus pot străluci atât de puternic în ciuda suprafeţei lor mate şi a lipsei de lumină proprie, atunci nici eu nu ar trebui să mă îngrijorez în ceea ce priveşte capacitatea mea de reflectare spirituală – gradul meu de bunătate sau sfinţenie, aşa cum este observat de mine sau de alţii. Tot ce trebuie să fac ca să reflect lumina lui Dumnezeu este să fiu prezent atunci când El şi‑o revarsă asupra mea. Această observaţie nu‑mi permite să trag chiulul şi să devin un nepriceput spiritual, însă îmi dă un sentiment de eliberare să ştiu că nu trebuie să par ceea ce nu sunt.
Această întâmplare m‑a ajutat să înţeleg într‑un mod nou binecunoscutul verset din Biblie: „Acum, vedem ca într‑o oglindă, în chip întunecos”.1 Mereu am interpretat acest verset că se referă la percepţia mea despre Dumnezeu şi lucrurile spirituale, dar acum văd că se referă şi la modul cum Îl văd ceilalţi pe Dumnezeu reflectat prin mine. Indiferent ce încerc, eu nu pot să‑mi schimb esenţa, tot aşa cum nici o planetă sau Luna nu se pot transforma în stele. Această transformare se întâmplă doar atunci când Dumnezeu luminează asupra mea. Poate că nu sunt cea mai reflectoare suprafaţă însă lumina Lui este suficient de strălucitoare ca să mă facă una din stelele Sale.
- 1 Corinteni 13:12↑