Salvarea animăluțelor

Animăluțele pot oferi companie, ajutor și încurajare în momentele dificile. Iar când aceste animăluțe mor, stăpânii lor pot rămâne cu sentimente profunde de durere. Cei care au trăit asemenea sentimente caută de multe ori răspunsuri și speranța că nu au pierdut definitiv aceste animăluțe care le deveniseră foarte dragi. Dacă noi le arătăm compasiune și înțelegere îi ajutăm să privească către Dumnezeu pentru mângâiere. Cuvintele noastre îi pot ajuta să se simtă asigurați că vor fi reuniți în Rai cu animăluțele lor iubite.

Eu cred că Raiul va fi casa lui Dumnezeu și pentru animăluțe, iar El va restabili creația Sa la perfecțiunea ei originală. Deși nu putem ști din Biblie că animalele merg în Rai, știm că Iisus ne iubește și dorește să fim mulțumiți și fericiți în casa noastră eternă, cerească.

Recent, cineva mi‑a povestit cât de greu i‑a fost să‑și eutanasieze câinele fiindcă era foarte bătrân. Câinele fusese companionul lui drag mulți ani și a fost cu el aproape tot timpul, a dormit lângă patul lui și a fost prietenul lui cu care a putut vorbi când se simțea singur sau disperat. Câinele acesta special apăruse ca de nicăieri la ușa lui. Domnul acesta era convins că Dumnezeu îi trimisese acest animal în acel moment din viața lui când avea cea mai mare nevoie de companie și de iubire necondiționată.

S‑a creat o legătură puternică între ei, iar animalul devenise mândria, bucuria și unul dintre cele mai dragi lucruri ale sale. Mi‑am dat seama că moartea acestui câine i‑a cauzat o durere aproape la fel de mare ca și cum ar fi murit un membru uman al familiei sale. Această pierdere lăsase un gol în inima lui.

I‑am spus că eu cred că Dumnezeu, în iubirea Lui nelimitată pentru noi, va face căminul nostru etern un loc de bucurie și că promite să ne dea dorința inimii noastre dacă ne bucurăm în El – lucru care ar putea include și reîntâlnirea cu animalele noastre de companie care au însemnat mult pentru noi pe pământ.1

Susținându‑i pe cei care și‑au pierdut animăluțul drag avem ocazia să relaționăm cu ei în acel moment când au nevoie de ajutor și de iubirea lui Dumnezeu și de speranța a ceea ce poate face acea iubire. Privilegiul nostru – și responsabilitatea noastră – este să îi ajutăm pe cei care au nevoie de mângâiere și susținere în momentele lor de suferință și să le oferim în contextul în care au nevoie.

Iată o întâmplare care arată ce mare ajutor poate fi lucrul acesta:

Cu câteva săptămâni în urmă câțiva copii din vecini au trecut printr‑o tragedie – câinele lor iubit, Kaluua, a murit. A fost hotărât ca Kaluua să își găsească locul de odihnă la umbra unui copac din curtea lor, lângă o statuie frumoasă cu un înger, și au planificat o mică ceremonie sâmbătă dimineața. M‑am oferit să spun și eu câteva cuvinte la ceremonie, ca să înveselesc copiii.

Ne‑am adunat în curte și era o dimineață frumoasă de vară. Le‑am explicat copiilor că Raiul este un loc real, tot așa cum este și lumea aceasta, doar că este mai frumos, și acolo vom merge și noi când vom părăsi această viață.

„Biblia nu dă detalii foarte clare”, am explicat eu „dar eu cred, precum mulți alții, că membrii familiei și prietenii apropiați care au plecat înaintea noastră în Rai ne vor întâmpina la sosire. Și cred că vom avea animăluțe în Rai.”

Apoi am cântat un imn, am pus flori pe mormântul lui Kaluua și am spus o rugăciune. Copiii și‑au luat la revedere și au revenit la viețile lor ocupate de copii. Însă adulții care au participat ne‑au mulțumit din nou și din nou. „A fost așa frumos.” „Atât de încurajator!” „Cea mai bună ceremonie la care am participat vreodată.”

Le‑am mulțumit și eu și m‑am gândit la început că o spuneau din amabilitate, dar pe măsură ce am continuat să conversăm mi‑am dat seama că i‑a alinat și pe ei descrierea mea despre Rai. Mi‑am dat seama cât de puțin știu oamenii despre Rai. Mulți nu înțeleg că dacă primesc mântuirea lui Dumnezeu prin Iisus au ușile deschise la sosire. Gândurile noastre, ale credincioșilor, despre Rai ar trebui să fie doar de bucurie și de recunoștință pentru acest cadou prețios.2

  1. Vezi Psalmul 37:4.
  2. Această istorisire de Martin McTegwas a fost tipărit în Reflecții 427, iulie 2008