Când eram în semestrul doi din primul an de facultate, împreună cu niște colegi creștini, am început să fim îngrijorați că lecțiile, prietenii, cluburile și hobby-urile ne vor afecta credința. Nu doream să devină doar ceva trecător de weekend, ca apoi lunea să revenim la ritmul alert al vieții de studenție. Problema era că unii dintre noi eram departe de bisericile și grupurile de părtășie cu care eram obișnuiți, iar alții locuiau cu membrii de familie care nu erau credincioși.
Cineva a venit cu ideea să ne întâlnim de două ori pe săptămână, în timpul pauzei de prânz, să ne rugăm și să ne împărtășim gânduri despre viața noastră de credință. Părea un pas așa de mic și deși am fost de acord să îl încercăm, mă cam îndoiam că ne va ajuta să‑L facem pe Iisus o parte mai importantă din viața noastră. Am hotărât că ne vom întâlni lunea și miercurea.
De obicei începeam cu câteva cântece. Apoi câțiva împărtășeau cu restul din lecțiile lor spirituale învățate, alții vorbeau despre răspunsurile la rugăciune sau despre alte manifestări deosebite ale iubirii lui Dumnezeu în viețile lor. Alteori discutam modalități prin care să ne facem timp de rugăciune și de studiu biblic în vâltoarea vieții de facultate, sau cum să inițiem o discuție despre Iisus cu prietenii. Apoi schimbam între noi cereri de rugăciune, cum ar fi pentru examenele pe care urma să le avem, pentru membrii familiilor noastre, sau decizii în carieră. Aceste momente în care vorbeam despre Iisus în contextul îngrijorărilor și preocupărilor noastre zilnice îmi reaminteau că Iisus dorește foarte mult să se implice activ în viața mea și m‑au inspirat să investesc timp să îmi întăresc relația mea cu El.
Înaintea acestor întâlniri de prânz prietenia noastră se axa mai mult pe studiu și pe activitățile scolastice, dar pe măsură ce am continuat cu aceste întâlniri spirituale ne‑am întărit relațiile și datorită credinței comune. În loc să ne simțim izolați și ciudat din cauza credinței noastre, ne încurajam unul pe celălalt fiindcă eram o echipă și aveam un țel comun: „să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte”.1 În plus, știind că aveam prieteni care apreciau adevărurile spirituale a creat o atmosferă pozitivă, de motivare, care ne‑a inspirat să căutăm modalități de a ne revitaliza sufletele și în timpul rutinelor zilnice – să ascultăm Biblia în format audio în mijloacele de transport, să citim lucruri motivatoare spiritual între cursurile de la facultate, etc.
Apreciez amintirea acestor întâlniri de rugăciune și îmi aduce multă bucurie fiindcă așa am învățat că există întotdeauna o modalitate de a‑L include pe Iisus în viața mea, indiferent cât de preocupată sunt sau cât de aglomerat este programul meu. Interacțiunea mea cu cei care aveau aceeași viziune ca și mine mi‑a întărit hotărârea de a fi un ucenic al lui Iisus. Cu cât observam mai mult semnificația principiilor Lui în strădaniile mele zilnice și cu cât observam mai mult modalitățile minunate prin care El lucra în viața fraților și surorilor mele de credință, eram mai motivată să nu Îl las doar pentru weekend.
- Evrei 12:1↑