Jeep-ul nostru sălta pe drumul de ţară care trebuia să ne ducă în drumul principal şi înapoi acasă în Nairobi, după ce am terminat cu succes un proiect umanitar într-o zonă rurală îndepărtată din Kenya. Gândurile mele au zburat deja la o viitoare săptămână aglomerată. Următorul proiect era chiar după colţ şi trebuia planificat şi organizat şi parcă nu erau suficiente ore în zi pentru toate.

Genunchiul mă deranja de câteva zile, iar acum devenise o durere surdă constantă. Până acum am putut să o ignor dar ştiam că în cele din urmă va trebui să-mi fac un consult. Dar parcă nu găseam timp pentru asta şi tot amânam.

După ce am ajuns acasă m-am dus mai devreme la culcare, extenuată şi cu dureri. În timpul nopţii o durere puternică m-a trezit şi am văzut că tot genunchiul îmi era umflat. Am luat nişte calmante şi am încercat să mai dorm. Dimineaţa mă durea şi mai tare şi mi-am sunat doctorul, care m-a primit imediat la cabinetul lui. Acolo, după un consult amănunţit, teste de sânge şi o radiografie, mi-a confirmat că aveam o infecţie în picior care ameninţa să se răspândească.

Doctorul s-a încruntat, privind rezultatele: „Trebuie să te internăm imediat.”

Am încercat să-l contrazic: „Dar am multe întâlniri urgente şi muncă de rezolvat săptămâna asta”.

„Munca ta trebuie să mai aştepte!” a insistat doctorul. „Această infecţie trebuie oprită, altfel s-ar putea să ajungi chiar să-ţi pierzi piciorul!”

Înduplecată, am şchiopătat până la spitalul învecinat ca să mă internez. Acolo m-a preluat o asistentă cu un scaun cu rotile şi m-a dus într-o cameră mică. După ce a plecat am rămas singură în linişte şi am început să procesez mai bine faptul că eram imobilizată. Camera era goală şi albă, iar ferestrele cu perdea cu flori aveau vedere către o curte cu copaci. În cameră erau un televizor mic montat pe un perete, o chiuvetă cu o oglindă mică şi un pat metalic. M-am băgat în pat, copleşită de frustrare şi de îngrijorare.

Curând a intrat în cameră o altă asistentă şi mi-a pus o perfuzie. „Nu-ţi face griji, dragă, în curând te vei face bine”, mi-a spus ea ca să mă liniştească, apoi a zâmbit şi a ieşit din cameră. Am fost din nou singură.

Mi-am dat seama că am două opţiuni. Una era să mă las trasă în jos de situaţie, urând fiecare minut pe care trebuia să-l petrec acolo. Cealaltă era să caut măcar o undă de lumină care ar putea fi ascunsă în spatele acestui nor negru. M-am hotărât să aleg a doua opţiune şi m-am rugat ca Dumnezeu să mă ajute să găsesc bucurie chiar şi în această neaşteptată şi posibil deprimantă întorsătură de evenimente.

Un ciocănit la uşă m-a scos din visare. Era un coleg cu un buchet mare de flori. Au urmat câteva telefoane de la cei dragi care mi-au urat toate gândurile lor bune pentru vindecarea mea. Am început să mă înveselesc.

Am primit apoi un ceai şi prăjitură ca gustare de după-masă şi nu m-am putut abţine să nu zâmbesc când mi-am dat seama că nu mai fusesem de mult servită la pat! Mai târziu, în ziua aceea, m-am odihnit, am citit şi m-am uitat la un film. M-am simţit bine să mă relaxez şi m-am bucurat de aceasta pauză neaşteptată, dar foarte necesară.

În câteva zile starea genunchiului meu s-a îmbunătăţit şi am putut merge acasă. Între timp alţii s-au ocupat foarte bine de proiectul meu.

Mă bucur că am ales fericirea, ceea ce mi-a adus pacea şi m-a ajutat să mă vindec mai repede.