Pantofii de Crăciun

Sezonul Crăciunului – fără îndoială perioada mea preferată din an – adună multe amintiri de neuitat. Într-un decembrie înzăpezit, pe când aveam şase ani, familia mea a zburat din Filipine, unde fusesem de câţiva ani ca misionari, în SUA. Era prima oară când îmi întâlneam bunicii şi prima oară când vedeam zăpadă. La 15 ani mi-am petrecut Crăciunul cântând la percuţie într-o trupă ce a venit din Washington D.C. în Mexic ca să ţină concerte de binefacere. Mi-a plăcut foarte mult.

Însă cele mai memorabile Crăciunuri pentru mine au fost în 2002 şi 2003 şi au avut în comun un cântec simplu care a avut un impact profund în viaţa mea.

Crăciunul 2002 a fost o sărbătoare plină de bucurie. Cu câteva luni înainte mamei i se spusese că nu mai are cancer şi se simţea mult mai în putere. Într-o zi, în decembrie, a copt ceva pentru o întâlnire din ziua următoare. Îmi amintesc mirosul care îmbăta apartamentul nostru din California de Sud. Radioul transmintea de pe un post non-stop de cântece de sezon. Repertoriul consta în mare parte în colinde uşoare precum „Jingle Bells” şi „Moş Crăciun vine în oraş” etc. Dintr-o dată tonul s-a schimbat drastic când a început să cânte un cântec care mi-a atras atenţia. Am lăsat la o parte ceea ce făceam ca să fiu atentă. (Mai târziu am aflat că se intitula „Pantofii de Crăciun”[„The Christmas Shoes”] interpretat de Newsong.)

Cântecul spunea povestea unui om care stătea la coadă în Ajunul Crăciunului într-un magazin de lux, încercând să-şi termine cumpărăturile de ultim moment. În faţa sa era un băieţel care, după cum arăta, nu avea ce căuta într-un astfel de magazin, ţinând în mână o pereche de pantofi. Când îi veni rândul la casă el spuse că vrea să cumpere pantofii pentru mama lui bolnavă care nu mai avea mult timp la dispoziţie – băiatul dorea ca mama lui să fie frumoasă dacă avea să se întâlnească cu Iisus în noaptea aceea. Băiatul îşi scoase tot mărunţisul pe tejghea însă casierul scutură din cap şi îi spuse că nu este suficient. Atunci băiatul se întoarse către bărbatul din spatele lui cu o privire de implorare. Bărbatul plăti diferenţa şi fu răsplătit cu o privire de recunoştinţă de neuitat.

Ascultând acest cântec mi-au dat lacrimile. Mi-am dat seama cât de norocos eram să o am încă pe mama lângă mine. Mi-am imaginat tristeţea pe care probabil aş fi simţit-o dacă eram în locul acelui băieţel care urma să-şi piardă mama. Cântecul mi-a rămas în minte pe toată perioada Crăciunului, iar apoi încet-încet cu trecerea anului l-am uitat.

În 2003 mamei i-a revenit cancerul şi s-a simţit din nou foarte rău. De Crăciun era într-un centru de îngrijire iar îngrijitorii ne-au informat că nu mai aveau ce să-i facă decât să o ajute să se simtă cât mai confortabil până îi vedea sfrâşitul. Într-o zi eram la cumpărături cu fratele meu şi ascultam la radio în maşină. Atunci am auzit din nou cântecul „Pantofii de Crăciun”. Acum povestea acelui cântec mi s-a părut atât de reală!

Mişcaţi de mesajul cântecului eu şi fratele meu i-am cumpărat imediat mamei o pereche frumoasă de pantofi, care i-au venit foarte bine şi au bucurat-o nespus de mult. După doar câteva săptămâni ea ne-a părăsit (din punct de vedere fizic, cel puţin).

Azi acest cântec minunat mă ajută să pot privi peste agitaţia Crăciunului cu toate activităţile, planurile şi pregătirile pentru festivităţi, întâlnirile de familie şi toate cele. Când activităţile fără sfârşit încep să mă scoată din sărite şi simt că mă copleşeşte frustrarea, aud vocea mamei care îmi şopteşte: Aminteşte-ţi de cântecul „Pantofii de Crăciun”.

Acest gând îmi alungă stresul şi frustrarea şi îmi amintesc să-mi număr multele mele binecuvântări. Mă gândesc la familia mea şi la cei dragi care sunt încă în viaţă şi o duc bine şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru propria mea viaţă şi sănătate. Spun o rugăciune pentru cei mulţi care se găsesc în situaţii dificile în perioada de Crăciun – aşa cum era şi băieţelul din cântec, sau cum am fost eu şi familia mea în 2003. Îl rog pe Iisus să mă călăuzească către astfel de oameni şi să-mi dea ocazia să le fiu o mângâiere. Şi de multe ori El o face.

Acum nu mai sunt îngrijorat când trebuie să dau spectacole şi nu mă simt suficient de pregătit, nu mai sunt iritat dacă anumite detalii importante sunt trecute cu vederea şi alte lucruri de genul acesta deoarece încerc să apreciez pur şi simplu faptul că sunt viu şi că pot să mă bucur de încă un Crăciun.