Instrumentele din lemn sunt considerate cele mai umane instrumente fiindcă au misiunea nobilă de a exprima cele mai adânci dintre sentimentele noastre. Ele cântă cu vocea lor vibrantă și ne ating sufletul. În momentul cel mai emoționant dintr-un film cântă o vioară sau un violoncel, subliniind emoția portretizată în acea scenă. După cum spune cunoscutul violonist Joshua Bell: „Când cânți la vioară spui o poveste”.
Ce face un instrument atât de special? S‑au realizat multe studii de‑a lungul ultimilor 300 de ani, din perioada de aur a faimosului lutier Stradivari. Viorile au fost radiografiate cu raze x, analizate și măsurate în sute de feluri, dar misterul încă persistă. Unele lucruri sfidează măsurătorile.
Sus, în Alpii italieni, există o pădure numită Pădurea Muzicală (Il Bosco Che Suona). Acolo s‑au născut unele dintre cele mai măiestre viori. Copacii rezistă unui climat dur. Lorenzo Pellegrini este pădurar – sau grădinar al pădurii, după cum îi place lui să se numească – căruia îi place să explice cu pasiune cum ar trebui să crească copacii pentru viori. El spune: „Încet, încet, încet! Sus în acești munți cresc atât de încet încât uneori chiar se opresc din creștere. Nu fac decât să acumuleze putere. Există aici sus și copaci de o mie de ani. Vă vine să credeți? Și nu trebuie să fie prea multă apă. Inima copacului trebuie să rămână uscată. Așa dă lemnul cel mai bun. Solid. Cu o rezonanță enormă!”
Ar trebui să ne amintim și noi de asta când trecem prin perioadele noastre uscate. Este posibil ca Lutierul Maestru să ne pregătească să devenim un instrument care va rezona frumos și va mișca până la lacrimi ascultătorul.
În vremurile biblice exista o zonă aridă pe drumul spre Ierihon unde era un tip de „copac plângător” (picura din el rășină). În drumul lor, călătorii treceau prin această zonă obositoare, „plângătoare”, însă în final merita călătoria dificilă.
Ferice de cei ce‑și pun tăria în Tine, în a căror inimă locuiește încrederea. Când străbat aceștia valea plângerii, o prefac într‑un loc plin de izvoare, și ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări. Ei merg din putere în putere și se înfățișează înaintea lui Dumnezeu în Sion.1
Asemenea, cei care cunosc durerea în viața aceasta – și cine nu este așa? – pot găsi tărie în credința lor în Dumnezeu. Călătoria unui creștin conștiincios prin perioadele de dificultate poate fi o expediție pas cu pas spre un „loc plin de izvoare”.
Înapoi la Pădurea Muzicală. Copacul perfect este ales pentru calitățile sonore de specialiști precum Marcello Mazzucchi, un pădurar pensionar care se autointitulează „ascultătorul copacilor” și care spune: „Îi observ, îi ating. Uneori chiar îi îmbrățișez. Privindu‑i cu atenție ei îți spun povestea vieții lor, traumele lor, bucuriile lor, totul. Ce creaturi smerite.” Când găsește unul care pare perfect îl arată cu degetul: „Privește, este perfect drept. Foarte cilindric. Nu are crăci la bază. Dacă mă întrebi pe mine, acesta are o vioară ascunsă în interiorul lui”.
Mazzucchi ia un sfredel, ceea ce este o bormașină manuală, și îl învârte ca un tirbușon în scoarța copacului. Ascultă cu atenție sunetele scoase de sfredel de fiecare dacă când atinge un nou cerc interior. Scoate o mică mostră din inima copacului și după ce o examinează cu atenție declară „Magnifico!”
Iisus spune că nu noi L‑am ales pe El, ci El ne‑a ales pe noi.2 Însă spre deosebire de copacul perfect pentru vioară, Iisus nu‑i alege pe oameni pentru că sunt buni sau perfecți. Dacă ne uităm în urmă la eroii Bibliei, precum Noe și Avraam, sau cei doisprezece apostoli, aflăm că și ei, ca și noi, erau plini de cusururi. Însă Dumnezeu a văzut potențialul din fiecare dintre ei, ceva magnifico pe care poate ei nici nu l‑au realizat despre ei înșiși.
Înainte să taie copacul Mazzucchi se asigură că există mici lăstari în apropiere pentru următoarea generație de viori. Când tai un copac adult pătrunde mai mult soare iar lăstarii se maturizează. „Când cade un copac, cei tineri care sufereau în umbra lui pot începe să crească mai repede”, spune el. Iar unii dintre aceia vor deveni la rândul lor instrumente muzicale pe care să se cânte zeci sau chiar sute de ani de acum înainte. Copacul moare însă trăiește într‑o formă nouă.
La momentul potrivit, când toate condițiile sunt optime, copacul este tăiat în scânduri și pus la uscat. Perioada de uscare a lemnului pentru o vioară este în general de zece ani sau chiar mai mult, în funcție de mărime și grosime. Lemnul de cincizeci de ani este chiar mai bun.
Când mai auzi sunetul fermecător al unei viori să‑ți amintești de toate detaliile care le implică. Asemenea, și tu poate ești o lucrare în desfășurare și lucrurile prin care treci acum sunt o pregătire pentru acel moment magic când se va ridica cortina și Maestrul va pune arcușul pe corzile tale ca tu să‑ți cânți povestea.