Tatăl meu a trăit până la vârsta de 101 ani, mama până la 99 și au fost căsătoriți peste 75 de ani! Au supraviețuit la două războaie mondiale și au avut nouă copii, deși gemenii, care s‑au născut chiar după Cel de‑al Doilea Război Mondial, s‑au întors în Rai imediat la naștere. Au avut și 19 nepoți și 19 strănepoți.
Pe măsură ce au îmbătrânit, toți cei care îi cunoșteau erau uimiți de cât de bine se țineau. Trăiau în casa lor cu ajutorul unei menajere, iar frații și surorile mele le făceau cumpărăturile, tundeau iarba din curte, etc, până când, în ultimele lor luni de viață s‑au mutat la un centru pentru vârstnici. Ei au avut o statuie cu Maria, mama lui Iisus, construită în zidul din față al casei, iar pe ușa de la intrare tata, fiind doctor, a avut încrustat toiagul lui Moise cu un șarpe.
Pe veranda din spate aveau în perete un mozaic colorat, ilustrând primul miracol al lui Iisus, când a transformat apa în vin. Părinții mei obișnuiseră să bea vin în fiecare seară, mai puțin în ultimii ani. Ei locuiau într‑una din cele mai bune zone viticole de‑a lungul Rinului. Mergeau la viticultori cu familia și prietenii ca să deguste și să cumpere vinuri. Fiecare primea un păhărel, gusta din vin și încerca să ghicească din ce zonă și din ce an era, ce soi de strugure și cât mai multe alte detalii fără să vadă eticheta.
După ce s‑a pensionat, tata a început să studieze istoria. Spunea că trebuie să facă ceva ca să își mențină creierul funcțional. El colecționase monede și timbre de la Vatican, așa că s‑a hotărât să studieze istoria papalității. De asemenea lucra în fiecare zi în grădină. Obișnuia să spună: „Dacă nu ar fi fost grădina aș fi fost mort demult”. Mama mergea în fiecare zi la plimbare cu cadrul ei de mers și citea cărți în fiecare zi.
Odată, un prieten apropiat de familie a întrebat‑o: „Cu o familie atât de numeroasă probabil că aveți și multe probleme. Cum vă descurcați?”. Mama i‑a răspuns: „Acasă am un dulap cu mai multe sertare. Unul dintre ele este ‘sertarul toleranței’. Dacă apare vreo problemă o bag în acel sertar și merg mai departe.” Apoi prietenul întrebă: „Dar la un moment dat sertarul va fi plin? Atunci ce faci?” Răspunsul ei a fost: „Întotdeauna lucrurile se așează, așa că este mereu loc pentru mai mult”.
Să crești șapte copii, dintre care cinci băieți activi, și să ai de‑a face cu unele din cele mai nebunești lucruri pe care unii dintre noi le‑am făcut, a însemnat multă muncă pentru mama mea, dar nu îmi amintesc să fi țipat vreodată la noi. Părinții noștri erau economi. „Moșteneam” pantalonii unul de la altul. Și nu făceam risipă de mâncare.
Părinții mei au crezut toată viața lor în Iisus, iar El i‑a ajutat să supraviețuiască războaielor, dificultăților și lipsurilor. Tata i‑a dat întotdeauna tot creditul lui Dumnezeu spunând: „E doar din îndurarea Lui”.
Cu câțiva ani în urmă, i‑am întrebat dacă era ceva în viața lor ce ar fi dorit să fie diferit. Amândoi au răspuns imediat: „Nimic!” La care tata a adăugat: „Avem șapte copii care se înțeleg bine între ei. Ce altceva să ne dorim?” Părinții mei iubeau copiii. Când eu și soția mea am adoptat cu bebeluș orfan din Congo, la început unii din frații mei au respins ideea, însă părinții mei au acceptat imediat.
De asemenea, părinții mei se iubeau foarte mult. Ultima lor dorință în viață era ca atunci când unul s‑ar fi dus și celălalt să îl urmeze repede. Și tocmai așa s‑a întâmplat, cu o diferență de trei săptămâni între ei. De asemenea și‑au dorit ca oamenii să nu cheltuiască mult cu coroane și flori la mormintele lor. „De ce să faceți asta?” întrebau ei. „Noi vom fi în Rai! Nu vom avea nevoie de acele flori”. În loc să cumpere flori, oamenii au făcut donații ca să susțină un spital în Betleem și proiectul nostru cu școala din Congo. Îmi amintesc că tata spunea demult: „Valiza mea este pregătită. Sunt gata de drum”.
Deși nu le‑a fost ușor să‑și lase unul dintre fii să plece de acasă ca misionar, au fost în cele din urmă bucuroși și l‑au susținut în chemarea vieții lui. Sunt sigur că rugăciunile lor m‑au ajutat în multe situații dificile.
Oamenii îi admirau că zâmbeau și glumeau tot timpul. Tatălui meu îi plăcea să spună glume, una după alta, chiar dacă ți le mai spusese înainte. La urma urmei și‑a trăit toată viața în Mainz, locul de naștere a lui Gutenberg, un oraș faimos în Germania pentru umor.
În ultimii săi ani de viață am observat că îi era tot mai greu să‑și pună haina, dar când am încercat să‑l ajut, mi‑a spus: „Nu, mulțumesc, trebuie să o fac singur”. Asta mi‑a dat și mie motivația să nu renunț niciodată.
Biblia spune: „Fiule, nu uita învățăturile mele și păstrează în inima ta sfaturile mele. Căci ele îți vor lungi zilele și anii vieții tale și‑ți vor aduce multă pace. Să nu te părăsească bunătatea și credincioșia: leagă‑ți‑le la gât, scrie‑le pe tăblița inimii tale”. 1 Lucrul acesta s‑a dovedit adevărat la părinții mei.
- Proverbe 3:1-2 ↑