În ultimul său discurs, în Memphis, Tennessee, pe 3 aprilie 1968, cu o zi înainte de a fi asasinat, Martin Luther King a vorbit ca și cum își imagina că Dumnezeu îl întreabă în ce eră ar fi preferat să trăiască. Continuânduși discursul, el parcurge întreaga istorie a umanității începând cu Moise, care ia scos pe evrei din sclavie, apoi trecând la Grecia și Roma, la Renaștere și Reformă, la Proclamația de Emancipare și terminând cu timpurile tulburi în care trăia el, când țara era plină de ură, de nedreptate și de frică. Iată ce a răspuns:
„Ciudat, dar maș întoarce către Cel Puternic și iaș spune: ‘Dacă îmi permiți să trăiesc chiar și numai câțiva ani în a doua jumătate a secolului 20 aș fi fericitʼ. Ar fi o afirmație ciudată, deoarece lumea este cu susul în jos. Națiunea este bolnavă. Problemele amenință; confuzia este peste tot… Însă știu că, cumva, doar când este suficient de întuneric poți vedea stelele. Iar eu Îl văd pe Dumnezeu lucrând în această perioadă… Ne așteaptă zile dificile. Însă mie nu îmi pasă, pentru că am ajuns deja în vârful muntelui. Nu mă deranjează… Am văzut Țara Făgăduinței. Poate că nu voi ajunge acolo împreună cu voi. Însă vreau să știți, în seara aceasta, că noi, ca popor, vom ajunge în țara făgăduinței!” 1
Martin Luther King credea că indiferent de circumstanțe, sau de ce dificultăți, ce eșeuri, ce dureri și ce chinuri ar fi suportat el, Dumnezeu era în control. Optimismul său nu se baza doar pe convingerea sa că are o cauză corectă și că va reuși, ci mai degrabă pe credința lui că Dumnezeu avea dreptate și va reuși.
Putem să ne bazăm și noi, în viețile noastre, pe același lucru indiferent de ce ne va aduce următorul an. „Întărițivă și îmbărbătațivă!… Domnul Dumnezeul tău va merge El însuși cu tine, nu te va părăsi și nu te va lăsa”. 2
- Citat extras de pe ↑
- Deuteronom 31:6 ↑