Bip, bip, bip, … Telefonul mobil mi‑a întrerupt căutarea pe internet.

„Bună ziua, domnule, am găsit care este problema cu mașina d-voastră. Puteți veni acum să luați piesa stricată ca să știți ce să cumpărați”, m‑a informat o voce plăcută.

„Deja?” am întrebat eu.

„Da, și dacă veniți imediat s‑ar putea să reușim să o terminăm chiar azi.”

„Vin imediat”, am răspuns eu, încercând să par entuziasmat.

De fapt eram deranjat de această întrerupere a planurilor mele. Mă trezisem foarte devreme ca să evit traficul de dimineață și am condus dintr‑o parte a orașului până în zona industrială care era în capătul celălalt. Apoi am mers pe jos până la cel mai apropiat mall, unde mi‑am făcut repede câteva cumpărături. În final am comandat un mic dejun și speram să pot să mă relaxez și să mă bucur de internetul gratuit din acel café.

Și, cel mai important lucru, speram să o iau mai încet. Eu am boala Parkinson și deja am început să tremur. Cel mai bun mod de a opri tremuratul este să fac multe pauze în timpul zilei. Dar se pare că nu aveam timp de pauză acum.

Încercând să stau calm mi‑am plătit consumația și mi‑am adunat lucrurile.

„Taxi?” strigă un bărbat dintr‑o mașină când m‑a văzut ieșind din mall.

Era parcat în mod strategic cât mai aproape de intrarea principală. M‑a surprins puțin faptul că doar și‑a scos capul pe geam și nu a ieșit din mașină. Și oare locul acela de parcare nu era rezervat pentru persoane cu dizabilități?

Am început să negociem un preț convenabil pentru amândoi.

Când am deschis ușa din spate am văzut pe banchetă o cârjă. Mi‑am pus cumpărăturile alături iar eu m‑am așezat în față.

După ce a pornit motorul șoferul a pus imediat mâna pe o a doua cârjă care fusese poziționată atent lângă mâna lui dreaptă. Cu multă abilitate apăsă cu cârja pe accelerație. Mașina se porni din parcare iar noi eram pe drum.

Surprins, am privit mai cu atenție la picioarele șoferului meu. Îi lipsea piciorul drept de la genunchi în jos.

Este un șofer cu un picior! mi‑am spus eu, mirat. Însă aveam să am și alte surprize.

Ne apropiam de un semafor care era roșu. Ca să oprească mașina, șoferul și‑a ridicat piciorul stâng cu mâna stângă și l‑a mutat ușor pe pedala de frână. Când semaforul se făcu verde șoferul își mută piciorul de pe frână și în același timp apăsă pe pedala de accelerație cu cârja din mâna dreaptă. Mișcările lui erau foarte bine coordonate iar mașina se mișca lin în traficul dimineții.

Procesam în minte cele ce vedeam, când l‑am auzit: „Scuzați‑mă, domnule. Vă supărați dacă vă întreb ceva?”

„Nu, deloc. Spune”, i‑am răspuns.

„Mergeți la biserică?”

„Sunt mântuit. Mulțumesc de întrebare.” I‑am admirat străduința de a fi o mărturie pe cât putea el. „Pot să te întreb și eu ceva?”

„Da”, răspunse prietenește.

„De cât timp faci taximetrie?”

„De trei ani”, răspunse scurt.

Apoi, când și‑a dat seama la ce mă gândeam a continuat: „Nu am vrut să ajung să cerșesc pe stradă pentru că aia este fără viitor, iar eu am o familie de susținut. Și pe urmă, omul trebuie să aibă puțin de respect, altfel nu poate trăi cu sine însuși.”

Cât de repede mi-au restabilit cuvintele lui și perspectiva mea asupra vieții mele. Eu mă plângeam de niște simple tremurături din cauza bolii mele și de întreruperile din programul meu zilnic, pe când el era un om care nu a lăsat ca nenorocirile sale să îi întrerupă viața. Dintr‑o dată m‑am simțit foarte binecuvântat. Eu puteam merge fără ajutor. Tocmai ce mâncasem un mic dejun sățios. Îmi permiteam să iau taxiul. Mașina îmi era reparată și se părea că o voi avea înapoi în aceeași zi. Pentru mine era ușor.

Chiar atunci scurta mea călătorie se sfârși și am ajuns la atelier. „Mulțumesc! Dumnezeu să te binecuvânteze! Continuă mai departe!” i‑am spus șoferului de taxi.

Este o viață minunată, cânta inima mea.