Părea atât de trist, prima oară când l-am văzut. Era doar cu câțiva ani mai în vârstă decât mine, dar se simțea speriat și îngrijorat, așa cum mă simțisem și eu în primele zile petrecute în acel spital impersonal.
Patul meu era în cealaltă parte a camerei dar i-am zâmbit înțelegător.
„Va fi bine”.
Dar el se întoarse pe partea cealaltă, închise ochii și se prefăcu că doarme.
Spitalul este un loc ciudat. Toți pacienții sunt la același nivel; toți se confruntă cu același dușman – frica. Care este problema mea? Mă voi face bine? Oare operația va avea succes?
Mai târziu în acea zi am încercat să vorbesc din nou cu colegul meu de cameră. Eu eram deja în spital de aproape două săptămâni și începeam să mă simt un veteran.
„De ce ești aici?” l-am întrebat.
Părea foarte descurajat, aproape că mi-a părut rău că am întrebat. Apoi mi-a răspuns în șoaptă: „Urma să plec în concediu. Mașina era în fața ușii. M-am dus încă o dată la baie. Atunci am văzut sângele…”
Și-a aranjat nervos cearșaful cu mâna. „Iar acum sunt aici în loc să fiu într-un hotel din Franța cu soția. Îmi vine să mă arunc de la fereastră”.
Atunci apăru doctorul cu o expresie sobră pe față și îi spuse noului meu prieten: „Dl Williams, operația d-voastră este programată pentru mâine dimineață”.
După ce doctorul ieși din cameră mi-am dat seama că era foarte disperat. Nu a mai vrut să vorbească și se prefăcea că doarme.
Dintr-o dată am simțit un imbold de la Duhul lui Dumnezeu.
Scrie pe o foaie câteva versete din Psalmul 91 și dă-i-le înainte să intre în operație.
Psalmul 91? Dar dacă nu crede în Tine, Doamne?
Doar fă-o!
Deci, așa am făcut. Asistenta i-a dat foaia a doua zi de dimineață, înainte ca să îl scoată din cameră.
Operația a reușit.
La fel și mesajul de pe foaia mea. Când am vorbit cu el a doua zi, mi-a spus: „Îți mulțumesc foarte mult pentru acele cuvinte minunate. Mi-au dat multă putere. Tu ai scris asta?”
„Nu” i-am răspuns. „Dumnezeu le-a scris. Sunt din Biblie”.
„Uimitor…” murmură el, apoi zâmbi. „Poate ar trebui să citesc și eu cartea aceea”.