„Șutează! Șutează!” El era acolo, cu mingea la picioarele lui, cu poarta liberă, cu restul echipei țipând încurajări în timp ce echipa adversă și portarul lor să grăbeau să ajungă înapoi în apărare.
Era o lovitură ușoară iar golul acela ne‑ar fi adus echipa la conducere.
Dar… el s‑a întors și a pasat mingea altui coechipier.
Toți am dat semne de frustrare.
Tipic lui. Este cel mai bun jucător și totuși încetinește ritmul dacă cealaltă echipă se chinuie, sau pasează mingea la alții când ar fi putut șuta el însuși, m‑am gândit eu.
Când am vorbit după meci, zelul lui exagerat de a pasa mingea a venit în discuție. Îl tachinam într‑una despre asta, căci era cel mai puțin agresiv jucător de pe teren. Dorea să câștige, iubea fotbalul și era, probabil, unul dintre cei mai talentați dintre prietenii noștri și totuși era cea mai puțin competitivă persoană pe care am cunoscut‑o.
Când ni se alătura în joc vreunul din frații noștri mai mici el le făcea mereu loc în joc, le pasa mingea și le dădea sfaturi. Dacă puștiul era în cealaltă echipă îl lua mai ușor și se asigura ca cealaltă echipă să nu‑l poziționeze cumva peste puterile lui.
Niciunul dintre noi nu aveam vreo problemă cu asta; apreciam când era în joc fratele nostru mai mic. Dar nu apreciam când lăsa vreun punct să ne scape printre degete la meci.
Dar, ca să fiu corectă, indiferent cât îl tachinam, cât ne îmbufnam sau ne roteam ochii, îl respectam pentru asta. Știu sigur asta fiindcă până în ziua de azi, când vorbim despre acele meciuri, încă îl respectăm pentru chestiile alea.
Privind în urmă, mă întreb dacă nu cumva s‑a gândit mai puțin la cariera lui de fotbalist amator pe străzile din Africa de Sud și mai mult la o altfel de carieră. Indiferent de ce se întâmpla în jurul lui sau de ce considerau alții că este important – cum ar fi să marcheze la jocul de fotbal – el știa cum dorea să trăiască. El știa cine dorea să fie. El știa ce joc al vieții dorea să câștige.