Când eram mică nu am apreciat-o, însă privind acum în urmă văd ce influenţă a avut asupra mea credinţa tatălui meu în Dumnezeu. Am amintiri plăcute de când stăteam alături de el (cu statura lui copleşitoare de doi metri) ascultându-l cântând din toată inima imnuri în biserică.

Familia mea era din Olanda iar cântecele preferate ale tatălui meu erau în olandeză. Când am plecat de acasă ca să mă descurc singură îmi tot venea în minte un anumit cântec, mai ales atunci când mă simţeam descurajată sau îngrijorată. Tradus cu aproximaţie cântecul sună cam aşa:

O corăbioară în grija lui Iisus
Cu stindardul crucii ridicat sus
Îi salvează pe toţi cei la necaz
Deşi marea este ameninţătoare
Şi furtuna copleşitoare.
Fiul lui Dumnezeu este cu noi
Şi suntem în siguranţă sub protecţia Lui.

Acest cântec îmi aminteşte de o aventură din copilărie.

Era în anul 1953 şi părinţii mei s-au hotărât să emigreze din Olanda în SUA. Am trecut oceanul Atlantic pe un cargobot oceanic vechi care fusese transformat să transporte pasageri.

Mie şi celor doi fraţi ai mei ne plăcea foarte mult să fim la bordul unei nave atât de mari. Ne petreceam zilele explorând şi ne-am împrietenit imediat cu toţi membrii echipajului. Pe atunci eu aveam doar patru ani dar îmi amintesc şi acum mirosul de ulei şi de catran al vasului, amestecat cu briza mării, ceea ce îmi dă şi astăzi aceleaşi sentimente de aventură şi emoţiei cum am simţit când ne-am urcat pe vas la Rotterdam.

Însă atunci nu ştiam câtă aventură urma să ne aştepte. După câteva zile vasul nostru a fost prins de o furtună în apropiere de Marea Sargasso, centrul infamului Triunghi al Bermudelor. Turbulenţa furtunii a agitat covoarele plutitoare abundente de alge numite sargassum, care s-au încurcat în elicele vasului. Dintr-o dată vasul s-a înclinat într-o parte, doborând pasagerii şi mobila. Din fericire nimeni din familia mea nu a fost rănit, însă fără ajutorul elicelor vasul plutea neajutorat în mijlocul furtunii oceanice.

Tata ne-a luat pe noi trei copiii, ne-a dus în cabină şi ne-a băgat în pat. Acum înţeleg mai bine ce gânduri i-au trecut probabil atunci prin minte, gândindu-se la mica lui familie prinsă în acelse ape nesigure unde atât de multe vase şi atât de multe echipaje s-au pierdut. Însă în loc să cadă pradă fricii tata s-a rugat cu noi şi a cântat acel imn. Deşi valurile ne izbeau vasul, iar noi eram pierduţi şi debusolaţi în noaptea furtunoasă, eu nu m-am temut.

Dimineaţa următoare marea era din nou liniştită iar echipajul a putut contacta radio cel mai apropiat port. Curând am văzut un remorcher negru venind înspre noi. Remorcherul a tras imensul dar neajutoratul nostru cargobot în portul Newport News, Virginia, unde a stat la docuri două săptămâni pentru reparaţii.

Mintea mea de patru ani a reţinut anumite detalii despre acest eveniment cum ar fi clătinarea bruscă a vasului ce a făcut să-mi pierd echilibrul şi să mă rostogolesc sub nişte piese de mobilier dar a reţinut în mod special sentimentul de siguranţă pe care l-am simţit atunci când tatăl meu s-a rugat şi a cântat atât de liniştitor.

Tatăl nostru ne-a învăţat credinţa prin exemplul său de a se încrede în Dumnezeu indiferent cum se prezintă situaţia. Ori de câte ori problemele vieţii mi se păreau mari şi ameninţătoare, precum valurile acelei furtuni, am cântat acel cântecel şi m-am simţit întotdeauna încurajată şi mi-am amintit de credinţa tatălui meu în mijlocul acelei furtuni.

Credinţa unui copilaş

„Ştiu că Iisus mă iubeşte,
Despre asta Biblia vorbeşte.”
Copilaşii nu mai pun întrebări,
Căci dragostea e răspuns la a lor căutări.
Şi în lumina ochilor lor
Se regăseşte credinţa generaţiilor.

Capetele ciufulite şi mâinile micuţe,
Plecate în rugăciune lângă a lor pătuţuri
Sunt mai aproape de inima Domnului
Şi parte din împărăţia Cerului,
Decât noi cei ce căutăm mereu şi nu găsim
Răspuns la întrebările cu care ne obosim.

Să crezi în ale nevăzutului,
Îţi cere simplitatea copilului.
Dar noi, pierduţi în a vieţii complexitate,
Ne-am rătăcit pe mări neexplorate
Şi astfel credinţa noastră s-a destrămat,
În timp ce bogăţie şi putere am acumulat.

Şi cu cât omul în cunoştinţe sporeşte,
Cu atât mai puţin cunoaşte.
În aroganţa şi mândria lui
Nu mai satisface omului
Să-şi pună încrederea şi să iubească
Pe Dumnezeu cu credinţă copilărească

Tată divin, te rog în mila Ta
Credinţă simplă oamenilor din nou le da.
Cu ochi încrezători de copil să vadă
Şi cu toţi să ajungă să înţeleagă
Că sufletul numai prin credinţă este mântuit
Şi un scop măreţ în viaţă prin credinţă e găsit.
– Helen Steiner Rice (1900-1981)