Una din povestirile mele preferate este despre un băieţel african care a traversat pe jos 5000 km de junglă ostilă doar pentru că avea un vis şi era hotărât.

Legson Didimu Kayira s-a născut în anii ’40 în sărăcie lucie în tribul Tumbuka, Malawi, însă visa să studieze în Statele Unite. La 16 ani s-a hotărât să ajungă în Egipt, pe jos, şi apoi să-şi găsească de lucru pe un vapor care să navigheze către SUA. El a plecat de acasă doar cu o mică secure, o pătură, o hartă a Africii, o hartă a lumii şi două cărţi – o Biblie şi o copie a cărţii The Pilgrim’s Progress (Călătoria pelerinului).

După 15 luni Legson a ajuns în Kampana, Uganda, unde s-a întâlnit întâmplător cu un director al colegiilor americane. Legson a scris Colegiului Skagit Valley din Mount Vernon explicându-şi situaţia şi cerând o bursă de studii. Decanul a fost atât de impresionat încât l-a primit la colegiu şi i-a acordat bursa, iar studenţi de la acel colegiu au făcut o chetă şi au strâns pentru călătoria lui 650 $. În decembrie 1960 Legson ajunge în cele din urmă la Colegiul Skagit Valley având cu el doar acele obiecte cu care plecare de acasă cu doi ani în urmă.

Mai apoi Legson ajunge profesor la Universitatea Cambridge, scrie şase romane şi autobiografia premiată I will try (Voi încerca).

Iată o altă situaţie: în 1938 Soichiro Honda începe să dezvolte un nou tip de inel de piston, pe care visa să-l vândă Corporaţiei Toyota, însă acesta fusese respins.

Honda s-a întors la masa de lucru şi după doi ani a avut un alt inel de piston. De data aceasta a câştigat contractul cu Toyota însă nu avea fabrică iar betonul era raţionalizat din cauza celui De-al Doilea Război Mondial. Hotărât, dl. Honda a inventat o formulă nouă de a face beton şi şi-a construit fabrica. Din păcate aceasta a fost bombardată – de două ori – iar în cele din urmă pusă la pământ de un cutremur.

După război Japonia a suferit din cauza lipsei de benzină. Dl. Honda nu-şi permitea să circule cu maşina aşa că şi-a ataşat un mic motor la bicicletă. Nu după mult timp vecinii l-au rugat să le facă şi lor astfel de „biciclete motorizate” ceea ce l-a încurajat să creeze o fabrică în care să producă aceste motoare.

Deoarece nu avea capital el a scris tuturor celor 18.000 de proprietari de magazine de biciclete din Japonia o scrisoare personală în care le explica viziunea lui şi le cerea contribuţia financiară. Cinci mii dintre aceştia au fost de acord să-i dea în avans bani pentru capital pentru invenţia sa… iar ceea ce a urmat, după cum se spune, este istorie.

Ce au în comun aceşti oameni şi alţii ca ei este că au refuzat să lase ca limitările situaţiilor lor să le limiteze visele.