De când mă știu am avut un sentiment puternic că am nevoie de un scop, de o „misiune”, de un plan în viață. Face parte din firea mea dar și din modul cum am fost crescută să Îl înțeleg pe Dumnezeu – că El are o chemare, „un loc special în împărăția Sa” pentru fiecare dintre noi. Continui să cred lucrul acesta… dar oarecum diferit.
Cu câțiva ani în urmă mi-am dat seama că ceea ce credeam că este chemarea mea, „locul meu special”, de fapt, nu era. Sau, mai degrabă, nu mai era. Normal că am devenit obsedată în a găsi un scop nou. Mi‑am cercetat sufletul. Am meditat. M‑am rugat. M‑am sfătuit. Nu puteam găsi „planul perfect” dar am dat înainte, m‑am mutat și am început o slujbă nouă. Speranța mea era că dacă acționam, dacă făceam ceva, chiar dacă nu era lucrul perfect, m‑ar fi ajutat să‑mi găsesc noul scop.
Să sărim repede peste încă câțiva ani și tot nu îmi cunoșteam nici pe departe „scopul cel nou”. Eram frustrată. Mai rău, mă simțeam vinovată. Simțeam că era ceva ce „trebuia” să fac dar îl ratam.
Când întâlnești pe cineva nou, una din întrebările care inevitabil va apare în câteva minute este „Ce mai faci?”. O întrebare la care îmi este greu să răspund. Am o slujbă, este ceva ce fac – în fiecare zi de fapt. Însă rolul meu în activitatea non-profit, deși îmi place și mă satisface, oare rezumă cu adevărat în ce constă viața mea? Oare asta definește ceea ce sunt? Sigur că nu.
Este important pentru mine să am o slujbă semnificativă care să îmi placă și cred că cariera mea va fi mereu o parte din mine și va juca un rol în felul cum îmi voi împlini scopul în viață. Însă cred că semnificația vieții cuiva, precum viața însăși, nu este scrisă în piatră fără posibilitatea de a fi revizuită. Și mai mult ca sigur că nu este un singur lucru, sau câte un lucru pe rând.
Pentru mine, scopul meu pe moment include să fac tot ce pot ca să îmbunătățesc, chiar și numai puțin, viețile celor din jurul meu. Am descoperit, de asemenea, că este important să învăț să mă iubesc și pe mine și să am grijă și de mine. Mi‑am petrecut mulți ani concentrându‑mă atât de mult pe realizări – de dragul celorlalți, mi‑am spus – încât am uitat că și eu contez, că Dumnezeu dorește să fiu și eu fericită și împlinită. Am descoperit un sentiment de bucurie și de satisfacție să învăț lucruri noi, să călătoresc în locuri noi, să trăiesc experiențe noi și să am parte de mai multă literatură, artă și muzică – să mă bucur să fiu vie și în legătură cu alți oameni frumoși din această lume uimitoare.
Am trecut și de blocajul mental că trebuie să am o pasiune măreață și mistuitoare care să dea un sens vieții mele – să fiu un fel de „salvator”. Am încetat să mă mai stresez sau să‑mi fac reproșuri pentru sentimentul de eșec pe care îl simțeam din cauză că nu am făcut ceva ce eu consideram destul de mare sau de bun. Acum mă simt eliberată.
Câteodată încă mai simt o nuanță de vină pe la colțurile conștiinței mele. Am sentimentul supărător că în noul eu nu sunt suficient de ambițioasă, că viața mea nu mai are suficientă motivare. Dar apoi, cine poate spune că viața cuiva este mai importantă decât a altcuiva? Nu ne jucăm cu toții partea în realizarea acestei tapițerii numită umanitate?
Închei cu un mesaj primit de la Iisus atunci când mă rugam într‑unul din momentele mele de chin, cu câțiva ani în urmă. L‑am recitit de multe ori de atunci și de fiecare dată mi s‑a părut liniștitor:
Scopul tău în viață nu este întotdeuna clar, evident și înțeles pe de‑a‑ntregul. Uneori nu pare să ai un scop prea special. Mai degrabă doar supraviețuiești de la o zi la alta muncind, trăind și mergând mai departe. Nu simți că este „special” sau semnificativ. Însă este! Fiecare zi din viața ta este semnificativă. Fiecare zi este o ocazie, o ușă deschisă. Fiecare zi poate avea semnificația ei aparte. Pentru Mine toate sunt importante. Pentru Mine toate contează. Pentru Mine toate sunt prețioase.