Am auzit o mărturie frumoasă povestită de evanghelista olandeză Corrie ten Boom. Ea a vizitat odată o închisoare undeva în sălbăticia Africii. Atmosfera era întunecată și apăsătoare, iar majoritatea deținuților nu aveau nici măcar un acoperiș deasupra capului și trebuiau să stea în majoritatea timpului afară, o grămadă de oameni distruși. Erau înconjurați de garduri ghimpate și de gardieni înarmați și nervoși, cu degete neliniștite, care nu s‑ar fi gândit de două ori înainte să apese pe trăgaci.

Acolo, în nenorocita aia de groapă de disperare, acei oameni trebuiau să sufere pentru crimele lor. Uneori stăteau neprotejați sub soarele arzător, alteori erau bătuți de rafalele neînduplecate ale ploii, trupuri slăbite tremurând de frig.

Ea era evanghelistă, iar în ziua când a vizitat acel loc tocmai fusese furtună. Locul era o mare de noroi, plină de oameni care sufereau și pe față cărora se citea chinul și descurajarea. Acolo cuvântul speranță își pierduse sensul. Să le spui acestor oameni despre bunătatea lui Dumnezeu părea o bătaie de joc. Cum ar fi putut ea să le spună acestor oameni că Dumnezeu era bun și că fusese bun tot timpul?

Puterile întunericului sunt viclene, foarte deștepte în răutatea lor și foarte bune să cultive răul. Ca să convingă sufletele pierdute că Dumnezeu este o minciună și că singurul lucru de așteptat este iadul pe pământ și iadul în viața de apoi, întunericul caută să afunde oamenii în atâta opresiune și tristețe încât orice concept de bine și rău să pară fără sens. Tot ce rămâne este chinul nesfârșit pentru supraviețuire, unde faptele egoiste nu sunt evitate.

Aceasta este puterea răului în momentele întunecate.

Corrie fusese ea însăși în închisoare ca adult, trimisă în tabăra de concentrare Ravensbrück fiindcă familia ei adăpostise evrei în timpul ocupației naziste în Olanda. Așa că și‑a amintit de suferința ei din acele vremuri și de lupta interioară cu tentația să nu cedeze minciunii că Dumnezeu a uitat‑o.

Căci El nu uită.

Simplul fapt că ea s‑a alăturat luptei să curețe lumea cu lumina Evangheliei este o mărturie suficientă. Dar cum ar putea ea să‑i convingă pe acești oameni noroiați și lipsiți de speranță, care o priveau cu ochi goi, de credincioșia Lui?

Oamenii aceștia au nevoie de bucurie.

I‑a venit dintr‑o dată inspirația. Locul acesta are nevoie de bucurie. Bucurie reală, de genul care vine din interior. Bucurie supranaturală. Nu este vorba de bucuria lumii temporare, ci de bucuria care construiește un pod spre eternitate.

Așa că s‑a rugat. A fost o rugăciune simplă, însă una cu convingere. „Doamne, umple‑mă cu o asemenea bucurie încât se va revărsa asupra acestor deținuți. Acest întuneric este prea adânc pentru mine, însă Tu ai învins lumea”.

A început să vorbească.

Și chiar atunci a simțit că i se umple inima de bucurie și pe când se ruga i‑a atins și pe bărbații din noroi. Mai întâi unul, apoi altul, până când i‑a atins pe toți din mulțime. Speranța s‑a revărsat asupra acestor oameni mizerabili care, pentru prima oară, au înțeles de ce a venit Iisus pe acest pământ, și nu după mult timp acest loc nenorocit a fost schimbat. Nu cu înțelepciunea oamenilor sau prin cuvintele potrivite ale unui orator talentat. N‑a fost așa. Duhul Sfânt a preluat controlul și a înlăturat întunericul.

Când a terminat și a trebuit să plece, deținuții și gardienii au trecut de gardul ghimpat, afară din incinta închisorii, ca să‑i facă cu mâna în semn de recunoștință. Nu s­‑a tras niciun foc și niciun deținut nu a evadat. „Să veniți înapoi doamnă dragă!” i‑au strigat cu toții. „Să ne spui mai multe despre Regele din Rai”.

Așa luptăm cu întunericul. Nu cu puterea noastră, nu cu analizarea și găsirea de modalități să‑l evităm sau să‑l depășim. Ci să lăsăm lumina și pe Dumnezeu să facă ce știe El mai bine, adică să cotonogească întunericul cu nuiaua iubirii Lui. Căci, de fapt, când El a spus: „Să se facă lumină” chiar asta a vrut și a fost lumină.