Era anul 1992. Totul mergea grozav; fiica noastră mai mică se născuse în februarie și ne‑am mutat într‑o casă mai bună. Mica afacere de serigrafie a soțului meu mergea bine, iar copiii erau fericiți și sănătoși. În weekend aveam timp liber să facem muncă voluntară cântând în centre pentru copii, cămine pentru vârstnici și într‑un centru pentru adolescenți orfani. De asemenea, colectam donații din piață pe care le împărțeam familiilor sărace.
Apoi s‑a întâmplat ceva neașteptat. Soțul meu a făcut un infarct! A fost un șoc pentru noi toți. A stat în spital trei săptămâni, timp în care eu a trebuit să mă descurc cu casa, să continui cu afacerea, iar după-amiezile să îl vizitez la spital. Contrar așteptărilor noastre, Domnul l‑a luat la El în Rai.
Ne‑am depășit încet durerea. Credința mea în bunătatea lui Dumnezeu m‑a ținut să merg mai departe. De asemenea, am fost foarte ocupată, ceea ce m‑a ajutat, într‑un fel, să‑mi iau gândul de la tristețea mea. Știam că copiii erau curajoși și sufereau în tăcere și mi se frângea inima de fiecare dată când priveam în ochii lor triști. Ziua de naștere a fiicei mele cele mari, în septembrie, a trecut fără nicio sărbătoare. Fără să număr bebelușul, ceilalți copii ai mei aveau între 3 și 13 ani. Îi vedeam cum se maturizează înaintea vârstei lor datorită pierderii suferite, dar nu puteam face nimic în legătură cu asta.
Odată cu apropierea Crăciunului, creștea sentimentul de goliciune și m‑am rugat Domnului pentru un miracol de bucurie. La începutul lui decembrie câteva rude creștine ale cumnatului meu care avea o mică firmă de îmbrăcăminte în orașul învecinat ne‑au făcut o vizită de sărbători. Ei le‑au adus copiilor haine noi și au stat câteva ore cu noi pe verandă. Au fost ca niște îngeri ai milei, vorbind cu copiii și înveselindu‑i.
Noi locuiam la granița dintre Brazilia și Paraguay. Cu o săptămână înainte de Crăciun sora mea, Mabel, mi‑a trimis niște bani să merg în Ciudad del Este, unde jucăriile sunt mai ieftine, să cumpăr câte un cadou pentru fiecare copil. Suma de bani era suficientă pentru un cadou de fiecare. Îmi amintesc că fiicei mijlocii i‑am luat o cutie muzicală mică, portabilă, cu microfon, ca să‑i amplifice vocea, iar aventuroasei de șapte ani i‑am cumpărat un set de walkie-talkie.
În ziua de Crăciun și‑au deschis cadourile, au râs și s‑au jucat. Am mâncat o mâncare specială, am cântat împreună și i‑am mulțumit lui Iisus că a venit în lumea noastră plină de suferință ca să ne aducă bucurie. Cumva, El o va face din nou și pentru noi de acest Crăciun!
Cu trecerea lunilor, în final, am revenit și noi la starea noastră veselă obișnuită. Aveam bani puțini, dar Dumnezeu ne suplinea mereu nevoile. Am găsit timp și inspirație să mergem din nou la activitățile voluntare în care cântam și aduceam bucurie altora din instituții. Acum înțelegeam mai bine ce însemna să fii orfan sau văduvă singură.
Toți copiii mei sunt acum adulți, având la rândul lor copii. Ne adunăm cu ocazia fiecărui Crăciun, mâncăm și sărbătorim împreună. Ne jucăm și cântăm împreună. Avem o tradiție de familie ca la fiecare cadou luat de sub bradul de Crăciun să mimăm mai întâi pentru cine este, iar ceilalți să ghicească. Ne distrăm întotdeauna cu asta. Două dintre surorile mele, inclusiv Mabel și nepotul ei, ni se alătură sărbătorii.
Uneori, un cadou poate îmbunătăți ziua (sau anul!) persoanei în nevoie de înveselire, așa cum cadoul lui Mabel a făcut pentru mine și familia mea în anul acela. Acum, când ne apropiem de Crăciun, îmi amintesc că Tatăl nostru ceresc este, pe departe, cel mai dăruitor dintre toți. El ne‑a iubit așa de mult încât și‑a dat propriul Fiu ca să ne salveze.