Sunt sigură că părinții din toată lumea mă înțeleg când vorbesc despre temele școlare ale copiilor și că ne este groază de perioadele de testări. Calmarea adolescenților înaintea testelor sau să‑i faci să‑și mănânce micul dejun înaintea unui examen sunt chestiile părintești de care aș fi bucuroasă să scap cât mai repede.

Dar după multe chinuri am realizat că mai important decât să‑i pregătim pentru teste este să ne schimbăm atitudinea față de teste. Are legătură cu modul în care privim noi notele și eșecul. Dacă copilul meu aduce un rezultat de 60% la test, încerc să îi spun ceva de genul „Asta înseamnă că ai înțeles 60% din materie. Ce crezi că trebuie să mai înveți?” Acum folosim notele ca pe un indicator al nivelului de competență și nu ca pe un indicator de succes sau eșec. Încercăm să facem ca progresul să fie țelul nostru.

Iar când ne‑am concentrat mai mult pe progres am ajuns să privim altfel greșelile, întrebările, rezolvarea din nou a exercițiilor și chiar eșecul. Progresul este încurajator și motivant și este întotdeauna ceva ce putem urma și atinge. Chiar dacă copiii mei nu și‑au însușit în întregime materialul școlar, tot pot să mai învețe un lucru. În felul acesta progresul devine un scop pe termen lung în viață. Nu vreau ca teama de eșec să‑i rețină. Aș prefera să încerce și să eșueze, să vadă care le sunt slăbiciunile, să și le întărească și să încerce din nou.

Gândind așa am ajuns să aflu mai multe și despre mine. Mi­‑am dat seama că m‑am plafonat în progresul personal pentru că nu m‑am aventurat în afara zonei mele de confort. Mi‑a fost frică de eșec, am vrut să vorbesc doar când eram 100% sigură că era 100% corect, să încerc doar când știam că mă descurc foarte bine și de aceea am fost reținută.

Nu mi‑a căzut bine să recunosc lucrul acesta despre mine. Când este vorba de progres nu există termenul de a menține; fie progresezi, fie regresezi. Și cine vrea să regreseze? Cine vrea să fie mai puțin deștept, mai puțin sănătos, sau mai sărac decât a fost în ziua precedentă?

Dar când am luat hotărârea că vreau să progresez, am descoperit posibilități nesfârșite – exerciții fizice mai dificile, conversații incomode, rețete noi, investiții mai „înspăimântătoare”, să mă includ în cursa de promovare la lucru, să mă înscriu la cursuri. Și, să învăț să parchez mașina cu spatele pe aleea casei! Iar fiecare pas de progres m‑a făcut să îmi doresc să progresez mai mult.