Când am început să alerg, din motive de sănătate, n‑am fost foarte optimistă. Nu credeam că voi putea face prea multe și am fost pe aproape să renunț. Am început cu reticență, punându‑mi un țel foarte mic: să alerg 10 minute, să merg cinci minute, apoi să alerg din nou.

La început am rămas foarte repede fără suflu din cauză că nu eram obișnuită cu efortul și după doar cinci minute de alergat au început să mă doară picioarele. Doream cu disperare să renunț și să mă opresc, dar eram doar la jumătatea primei părți a țelului meu și m-am străduit în continuare. Nu pot spune când s‑a întâmplat, dar când am forțat în ciuda primelor sentimente de extenuare și disconfort, la un moment dar au devenit suportabile. Au trecut 10 minute, apoi 15. În final am reușit să‑mi ating țelul și să alerg 30 de minute în continuu.

Biblia vorbește despre alergare în Evrei 12:1-3: „Și noi, dar, fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Iisus, care, pentru bucuria care‑i era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Uitați‑vă, dar, cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoșilor o împotrivire așa de mare față de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeți inima și să cădeți de oboseală în sufletele voastre”.

Asta nu se referă la o alergare de 30 de minute ci este o metaforă a vieților noastre. Să alergăm cu răbdare și să nu renunțăm. Nu este un sprint de 100 m care se termină repede; este un maraton de rezistență și avem nevoie de răbdare și de motivare ca să ne atingem țelul.

Primul loc unde renunțăm este în mintea noastră. Dacă ne descurajăm și ne convingem singuri că este prea greu, atunci chiar este. Iar lucrul acesta se întâmplă de obicei atunci când ne luăm ochii de la țelul nostru și începem să ne gândim la cum ne simțim și la care sunt circumstanțele noastre.

Pentru noi, creștinii, nu există motivare mai mare decât să ne uităm la Iisus, care a îndurat cu bucurie o mare suferință pentru noi fiindcă știa ce va realiza și cât de mult va conta pentru noi. Iar dacă ne menținem și noi focalizați, atunci ceea ce credeam că nu putem face va deveni posibil, iar într‑o zi vom zice și noi împreună cu apostolul Pavel: „M‑am luptat lupta cea bună, mi‑am isprăvit alergarea, am păzit credința” (2 Timotei 4:7).