Păpuşa mea de porţelan

Când eram copil am trăit cu familia lângă un complex de cămine studenţeşti. La sfârşitul anului şcolar studenţii dădeau sau vindeau ieftin orice nu doreau să care acasă.

Într-o zi fratele meu mi-a adus o plantă numită păpuşa de porţelan. Mama, care se pricepea la plante, mi-a spus că este în stare bună. Am dus-o în camera mea şi tot la câteva zile o scoteam pe terasă ca să primească mai mult soare. După câteva luni, însă, plantei au început să-i cadă frunzele până nu a mai rămas cu nici una. Am întrebat-o pe mama de ce, iar ea mi-a explicat că planta a intrat în hibernare. Pentru mine o plantă fără frunze nu mai era interesantă, aşa că am mutat-o în spatele casei, acolo unde mama îşi ţinea celelalte ghivece şi a stat acolo o perioadă de timp, părăsită şi fără frunze.

După o vreme, într-o zi, mama mi-a adus în cameră o plantă. Da, era planta mea, păpuşa de porţelan, şi avea muguri noi la vârfurile ramurilor. Curând din muguri s-au format rămurele noi şi frunze, iar mai pe urmă şi flori. Acest ciclu al naturii a continuat şi în anii care au urmat.

Mai târziu m-am mutat de la părinţi şi am lăsat planta în grija mamei. Într-o scrisoare mama îmi scria: „Am crezut că, în cele din urmă, păpuşa ta de porţelan a murit. Am vrut chiar să o arunc, dar ştii cum sunt eu, nu mă lasă inima să arunc o plantă. Aşa că am mai aşteptat şi, ce să vezi, a crescut din nou.”

În primăvara trecută i-am făcut mamei o vizită. Acum, când toţi copii s-au mutat la casele lor, ea avea mai mult timp pentru grădinărit şi grădina din spatele casei arăta superb, plină cu trandafiri mirositori, arbuşti înfloriţi şi spaliere… iar planta mea era acum într-un ghiveci nou şi avea cel puţin un metru înălţime.

Acum, la început de an, şi pentru mine unele lucruri par că hibernează – dorinţe şi ţeluri de-ale mele – dar ştiu că lumina dragostei lui Dumnezeu, apa Cuvântului Său şi puţin din grija Sa iubitoare vor face ca acestea să înflorească atunci când El ştie că este momentul potrivit. Dacă El poate face ca o simplă plantă să crească din nou, mai trainică, de la an la an, oare cât de multe nu ne-am putea aştepta de la El să facă şi pentru noi, pentru că ne iubeşte şi a creat toate lucrurile pentru noi?