Era o zi de vară deosebit de călduroasă şi de înăbuşitoare iar eu şi Jeffrey călătoream deja de câteva ore când ne-am instalat în sala de aşteptare înăbuşitoare din nordul Italiei. „Chiar trebuia să vin?” a bolborosit el.

Cum de-mi venise ideea asta? Să smulg un tânăr de 14 ani de lângă prietenii lui ca să-şi viziteze bunicii – nu este chiar modul cel mai bun de distracţie al adolescenţilor!

Mai aveam o oră până să prindem autobusul care ne va duce restul drumului şi nu ştiam ce era mai rău – aerul stătut din sala de aşteptare sau atmosfera apăsătoare dintre noi. „Ai vrea nişte îngheţată?” l-am întrebat.

Asta de obicei ajuta în astfel de situaţii, sau cel puţin ajutase în trecut. Dar nu şi acum. „Nu!” mi-a răspuns tăios. „Nu-mi trebuie”. Băieţelul meu crescuse.

Am început să îmi pierd răbdarea. „Ei bine, am să-mi cumpăr pentru mine”. Mi-am luat poşeta şi m-am dus la cafeneaua din autogară, rugându-mă în gând lui Iisus să restabilească buna comunicare între mine şi Jeffrey.

Când m-am întors Jeffrey vorbea cu un băiat de vreun an – doi mai mare decât el. „Emanuel este român” mi-a explicat Jeffrey când a făcut prezentările „dar vorbeşte şi italiană. El trăieşte într-o rulotă din apropiere împreună cu mama şi cele două surori mai mici şi munceşte pe ici şi colo ca să-şi susţină familia”. Emanuel era dezgheţat, bine manierat şi mi mi-a spus că este dispus să facă aproape orice fel de muncă.

El şi Jeffery şi-au continuat discuţia însufleţită pe care eu o întrerupsesem cu venirea mea. Când Jeffery i-a spus lui Emanuel că a fost odată într-o tabără de vară în Timişoara, România, Emanuel s-a luminat la faţă. „De acolo vin eu!” a spus el. Mi-a putut da seama cât de mult a contat pentru Emanuel să găsească un băiat de vârsta lui cu care să poată vorbi şi să se poată relaxa. De asemenea, Jeffrey părea foarte interesat de viaţa acestui băiat şi să întâlnească pe cineva de vârsta lui care muncea ca să-şi susţină mama şi surorile.

Când a venit vremea să ne urcăm în autobus Jeffrey s-a rugat pentru Emanuel şi familia lui şi i-a dat lui Emanuel una din broşurile evanghelice pe care o aveam cu noi împreună cu nişte bani pentru familia lui.

„Mamă,” şopti Jeffrey în timp ce ne ocupam locurile, „asta a fost de o sută de ori mai bun decât îngheţata!”

Uneori, când suntem supăraţi sau descurajaţi, tot ce trebuie să facem ca să uităm de frustrarea noastră şi ca să ne simţim mai bine este să dăruim puţin din noi înşine altora.