Discuţiile lungi despre posibilitatea unor schimbări au făcut ca viitorul meu să pară de la o zi la alta tot mai neclar. Cu câţiva ani în urmă eu şi soţul meu, împreună cu câţiva prieteni, am fondat o organizaţie umanitară pentru a ajuta în fosta Iugoslavie după nenorocirile lăsate în urmă de războiul civil.
Din prima zi nu ne-a fost uşor însă ne-au încurajat rezultatele pozitive, voluntarii care lucrau cu noi şi numeroasele ocazii în care am putut împărţi ajutoare şi i-am putut înveseli pe copiii din taberele de refugiaţi. Acum majoritatea personalului nostru se mută; şi alte ONG-uri se mută, iar noi am început să ne gândim şi la posibilitatea de a închide complet activitatea noastră. M-am simţit întristată şi învinsă.
„Hai să mergem la o plimbare pe lângă râu”, mi-a sugerat soţul într-o zi. Eram bucuroasă să iau o pauză şi am accceptat. Nu era tocmai un râu ci mai degrabă un pârâu vioi ce curgea printre dealurile de lângă casă.
Plouase puternic şi nu era soare, doar o boare umedă ce învăluia tufele şi copacii. M-am gândit că starea vremii se asemăna cu ceea ce simţeam eu atunci, mergând pe acea potecă întunecată şi noroioasă. N-ar fi fost prima oară când trebuia să încheiem un capitol din viaţa noastră şi să ne mutăm, însă de data asta simţeam că ceva nu era cum trebuie. O licărire de speranţă în inima mea îmi spunea să continuăm în ciuda tuturor motivelor logice şi a circumstanţelor.
Am început să revizuim din nou toate argumentele pro şi contra, însă nu părea să existe nici o decizi corectă şi cu cât vorbeam mai mult, cu atât mai confuzi ne simţeam. Apoi ne-am oprit, am stat pe nişte pietre şi ne-am deschis inima faţă de Creatorul nostru iubitor ca să auzim ce are El de spus despre situaţia noastră. Am simţit că ne încurajează că vom mai trăi lucruri minunate şi că vom primi mai mulţi voluntari în rândurile noastre.
Iată că după 14 ani suntem încă aici şi chiar luna trecută am inaugurat oficial un nou centru de formare a voluntarilor deoarece tot mai mulţi sunt dornici să ajute. Promisiunea s-a împlinit.
Cât de diferite ar fi fost lucrurile dacă în acea zi nu ne-am fi făcut timp pentru o plimbare în linişte ca să ne detaşăm de detaliile stresante ale situaţiei, să privim în sus şi să vedem lucrurile aşa cum se vedeau ele de sus, de deasupra norilor, acolo unde soarele străluceşte tot timpul.